abuz
Sursă foto: pexels.com

Ați cunoscut vreodată mame care își lovesc copiii dar care le pun camere de supraveghere prin tot felul de tertipuri să fie sigure că la grădiniță/creșă/școală nu se întamplă să ridice măcar cineva vocea?

Pe mine ma descumpănește complet logica asta de gândire, dacă îi pot spune așa. Sigur, mi se pare normal să iei măsuri de precauție când vine vorba despre siguranța copilului tău într-un mediu despre care nu ai certitudinea că e fără cusur. Probabil că intuiești că faci lucrul ăsta pentru că un copil are nevoie de protecție și de un mediu pozitiv pentru a ajunge adultul educat, calm, la locul lui. Ce nu înțeleg însă este de ce existe mame care  își sabotează singure eforturile și ajung chiar ele să aplice un comportament care cu siguranță va dăuna copilului?

Modurile de atașament sunt diferite iar un copil va încerca să îți intre în grații sau te va asculta din cauza terorii pentru intuiește încă din primii ani de viață că are nevoie de alții să supraviețuiască și acei alții sunt chiar părinții lui. Dar de ce ai face ceva care e contra celorlalte acțiuni ale tale? Sursele de traumă nu ar trebui tratate cantitativ: “eu îi mai dau dar trebuie să știe cine e șefu’. Dar dacă aud că îl atinge cineva la grădiniță fac crimă de om”. Well..bravoo! You nailed it! Nu va da vina pe educatoare când vor trece niște ani și va încerca să înțeleagă de ce e așa timid/compulsiv/introvertit/sociopat sau alte asemenea. Va da vina direct pe tine! So much better. “Pentru că tu l-ai făcut, tu îl omori!” sau pentru că “Unde dă mama, crește!”

Eu nu sunt o mamă perfectă. Nici nu mă consider o mamă suficient de bună. Nu am niciun nepoțel sau nepoțică lângă care să fi stat și să înțeleg cum se transformă micuții aștia atât de spectaculos, într-un timp atât de scurt. Dar fac parte din generația cu cheia la gât despre care s-a tot vorbit și despre care mai cunosc și eu câte ceva. Cheia aia e un laitmotiv pentru multe alte realități care se desfășurau atunci sub ochii noștri, unele de-a dreptul dure și nedrepte. Am avut în blocul în care am copilărit și prieteni de aceeași vârstă bătuți crunt de către părininți cu curele și furtunuri de la mașini de spălat. Am auzit și scandalurile domestice ani de-a rândul și am văzut cum nimeni, nici măcar ai mei nu interveneau pentru că “e familia lor, e treaba lor. Cine suntem noi să ne băgăm?” Eu și fratele meu în schimb nu am primit astfel de tratament. Și am ajuns curajoși și siguri pe noi. Și s-a impregnat și în ADN-ul nostru faptul că abuzul deformează potențialul și aruncă orice copil într-un joc de zaruri cumplit: fie reușește, despite all, fie se ratează. Nu am găsit până acum calea de mijloc.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!

* Checkbox GDPR is required

*

I agree

Please enter your name here