Bătrânul și parcul

“Bătrânul și parcul” nu are nimic în comun cu “Bătrânul și Marea”. “Bătrânul și parcul” nu mai luptă cu existența, nu se mai încordează surd, nu mai luptă pentru un țel. Bătrânul din parc a abdicat de la voința propriei vieți și a ales să lupte cu doi puști și un skateboard. 

Se întâmpla la ora 6 după-amiaza pe Șoseaua Mihai Bravu, lângă o intersecție, într-un loc de joacă pentru COPII. Puștii respectivi aveau până în 12 ani. Cei care locuiesc în București știu huruiala infernală de mașini, tramvaie, praf, mâzgă și jeg subatomic ce se petrece acolo, la ora aia la fel de împuțită. Pe lângă toate astea, fiind un loc de joacă, se mai auzeau țipete de copii mici, unele de fericire, altele de suprastimulare, altele din cauză că au căzut de pe vreo scară.

Puștii se dădeau cu skateboard-ul. Liniștiți, fără zgomot, doar cel scos de roți. Vreo 5 decibeli prinși în cei 1000+ făcuți de toate celelelalte elemente urbane indispensabile. Bătrânul nu se poate abține să nu le zică vreo două desprinse din epoca răposatului, cu “cheam-o pe mă-ta”, “nu vezi că mă deranjezi?”, “plecați o dată de aici, fir-ați ai dracu’ de boi needucați”.

Simțeam cum începe să îmi crească pulsul și să-mi amorțească mâinile de nervi. Mai aveam un dop fin, de grosimea unui maț de cârnat umplut, până să-mi dezlănțui discursul. Dar am așteptat puțin și l-am analizat. Părea mai mort decât mortu’, pentru că se vedea cu ochiul liber că era pustiu, dar viu, trecuse de orice sperață  de voiciune, trecuse dincolo de granițele omenescului și se cramponase pe banca aia, însoțit de o ceată de muribunde asemănătoare.

Să ne înțelegem. Nu fac o critică a bătrâneții aici. Nu e o generalizare deși din păcate cred că putem vorbi de o statistică. Am mai vorbit aici despre genul de om în vârstă pe care mi-l doresc pe lângă copilul meu. Însă grupul acela de nervoși, parcă îngropați de vii, ieșiseră din groapa adâncă a nimicului și își revărsau acum tot veninul pe niște copii, politicoși de altfel. Argumentele lor erau o aberație, vocile le erau o huruială continuă, înjurau mai rău ca mine și copiii stăteau speriați și încercau să le explice că și ei au dreptul să fie acolo și că nu fac nimic rău. E mai mult zgomot în jur decât produce acel skateboard și în altă parte nu e în siguranță să se dea (bravo mă, copii).

Eram mulți părinți tineri acolo și ne-am inflamat toți, la unison. Le-am vorbit de rușine, ne-au replicat cu boli, le-am argumentat că trebuie să fie în spitale cu bolile, nu pe bănci, ne-au răspuns că le luăm apărarea unor nesimțiți. Am continut să le spunem că sperăm să nu ajungem ca ei pentru că esența le-a murit demult și încă mai bântuie inutil, s-au ridicat și au plecat.

Știu că opinia generală e aia că avem generații de copii din ce în ce mai prost crescute. Dar statistici pentru asta avem? Dar vreo definiție pentru prejudecată știm? Și când vedem astfel de personaje le dăm automat dreptul la respect pentru că au trăit mult? Sau pentru că au trăit degeaba? Mi-e silă. Și mă revoltă. Și o sa îi ridic de pe bănci, unu câte unu.

6 COMMENTS

  1. Foarte frumos scris. Si nu, nu avem mai multi prost crescuti sau needucati, mie mi se pare, cel putin cand ma uit in jurul meu ca exista mai mult bun simt fata de trecut.

  2. Multumesc pentru apreciere. Nu avem o statistica in primul rand care sa le valideze prejudecata: copiii noilor generati sunt mai… si mai…e o cutuma provenita din vremurile in care copiii erau altoiti strasnic si nu cracneau. Gen de animalitate pe care, din fericire, destul de multi o acuzam acum. Referitor la copiii aceia, erau atat de linistiti si de politicosi, chiar si injurati, ca aproape mi s-a facut fizic rau de nervi. M-am bucurat sa vad ca toti parintii tineri i-au aparat.

  3. Nuam vrut sa generalizez cu postarea. Dar e o statistica deja. Si e pacat ca au datla schimb intelepciunea pe frustrare si ranchiuna, indreptata catre copii.

  4. De când am văzut acum mulți ani un bătrân lovind în troleu un copil cu bastonul, sa se ridice de pe scaun (din spate, fără sa îl fi vazut), nu mă mai mira nimic.
    Unii or fi prost crescuți… Dar nici pana la bătrânețe nu recuperează.

    • Pentru ca vin din mentalitatea aia in care era ok sa lovesti copilul, asa il inveti sa respecte, sa faca, sa dreaga. Eu imi permit sa le amintesc ca exista o lege care ii pedepseste acum pentru astfel de acte. Nu e ca pe vremea raposatului. Imi imaginez ca batranetea nu e usoara, dar nici absurdul nu e dezirabil. Chiar asa sa ramai lipsit de orice urma de empatie fata de un copil?

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here