demisie
Sursa: pexels.com

Aș vrea să îți povestesc despre leadership și management și despre ce anume le separă. Și nu mă voi referi la niște definiții standard pe care le găsești peste tot în literatura de specialitate. Aș putea începe prin a spune că absolut oricine poate fi manager în România aka oricine poate conduce/gestiona/ coordona ceva, fie că e vorba despre o echipă de oameni, câteva departamente sau o întreagă organizație. Istoria recentă ne servește cinic dovezi în sensul ăsta. Însă, când vine vorba de leadership, lucrurile se cam complică. Pentru că aici stau fundamentele longevității unei organizații. A fi un manager dar a eșua în a fi un bun leader este practic prăpastia care se naște între tine și o cultură organizațională stabilă și sănătoasă. Ce obții în schimb? Un loc de pelerinaj profesional pe care angajații îl vor călca în picioare cu aceeași lejeritate cu care o fac și cei care au puterea să îi dea o identitate dar nu o fac.

Dar să scurtăm povestea. Îmi place să cred despre mine că pot analiza fiecare factor declanșator atât pentru idei proaste, pripite, scuipate prematur din motive diverse, cât și pentru idei care au un substrat frumos, citit, gândit, argumentat până în pânzele albe. Diferența dintre cele două niveluri de calitate este dată strict de proiecția mea asupra beneficiilor pe care le aduc, prin acel proiect, sinelui meu social care se construiește în permanentă. Și cele două aspecte nu sunt influențate decât de fenotip. Adică de mediu. Adică de acel cumul de factori care fie îmi creează percepția că prin acel proiect mai fac un pas în a-mi atinge potențialul maxim, fie mă aruncă într-o apatie enervantă.

E foarte adevărat că fiecare dintre noi își e dator să aleagă cumpănit apartenența la un mediu sau altul, indiferent că e vorba despre mediul familial, despre locul de muncă sau despre anturaje. Sigu că te poți înșela, uneori flagrant, în momentul în care alegi. Dar am învățat că asta nu înseamnă pur și simplu un eșec. Punem punct și ne plângem de milă. Abia asta e o atitudine greșită. O minte sănătoasă va căuta motive, explicații și repercursiuni și va rupe clișeele mentale care i-au permis, de la început, să se arunce într-un astfel de mediu.

Luna trecută mi-am dat demisia de la un loc de muncă pe care l-am considerat toxic. Dar am învățat multe lucruri din experiența asta. Am învățat că un om capabil să dea echipei sale sentimentul de încredere în propriile decizii e un om sigur pe el. Dacă nu face asta, cel mai probabil, se simte amenințat. Voi căuta să evit pe viitor astfel de oameni. Nu sunt buni cu nimic pentru tonusul mental și îți pot zdruncina serios stima de sine dacă nu percepi finețurile care stau în spatele unui astfel de stil de autoritate.

Tot un manager bun va avea întotdeauna grijă la doza de segrerare pe care o va practica între top, middle și whatever management pentru că știe că există riscul, absolut uman, să fie perceput drept favoritism. Există în științele sociale o teorie care se numește teoria atribuirii și care spune că oamenii vor căuta tot timpul să se compare cu cei inferiori lor pentru a-și menține stima de sine la un nivel optim. Lipsa completă de comunicare cu oamenii care se află la baza piramidei nu face atceva decât să crească exponențial sentimentul de inadvertență.

După părerea mea, orice sistem își găsește echilibrul printr-o funcționare optimă a tuturor structurilor și sub-structurilor care îl compun. Mai simplu spus, șefii sunt importanți până la punctul la care vorbim despre execuție, prima care ajunge la client. Dacă aceasta este defectuoasă, tot sistemul piramidal va avea de suferit. Iar execuția va fi defectuoasă dacă oamenii care o implementează se simt insuficient motivați intrinsec, incapabili să își facă auzită vocea, dați la o parte sau controlați peste măsură.

 

 

 

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!

* Checkbox GDPR is required

*

I agree

Please enter your name here