competiția

Scriam recent aici că sunt un produs autentic al educației bazate pe competiție și goană acerbă după notele cele mai bune, pentru că doar bune nu era suficient. Competiția avea atunci un nivel sălbatic între noi: concuram pentru note, pentru premiul clasei, iar premiul I nu putea fi decât unul, la fel și locul I de la olimpiadele pe școală, județ, naționale etc. Nu îmi amintesc să fi făcut vreodată proiecte comune prin care să învățăm să colaborăm, să comunicăm între noi, să ne ascultăm și să găsim soluția cea mai bună printr-o asfel de abordare pluralistă. Totul se făcea individual și totul miza pe competiție și pe ce rezultate fantastice pe plan de independență și succes aduce ideea de competiție în școli. 

Am găsit în “Parenting necondiționat” a lui Alfie Kohn o metaforă care mi-a dat de gândit: termenul de stres, pe care îl auzim atât de des în viața de zi cu zi provine de fapt din studiile despre metale și se referă la modul în care aceste metale sau materiale se deformează ca rezultat al unei presiuni excesive. Înțelegeți unde bat?

Presiunea de a reuși, de a avea succes care vine de peste tot: din partea părinților, profesorilor, societății în general, pare să ghilotineze prezentul copilului, să amâne activitățile care i-ar putea face acum plăcere, sau chiar să le anuleze, pentru un viitor încununat de succes. Așa că avem copii care merg după școală la o mulțime de opționale care fie le plac, fie nu, întâlniri pregătitoare, meditații etc. Problema este că de cele mai multe ori aceste activități sunt impuse, nu sunt intrinseci. Motivația intrinsecă împinge copilul în mod natural către acele activități care îi fac plăcere, îi trezesc curiozitatea și creativitatea, însă odată introdusă competiția, e demonstrat faptul că rezultatul, premiul, nota va fi cea care va prima în mintea copilului și nu activitatea în sine, nu procesul de a învăța. Astfel că după ce va obține acel rezultat, copilul își va pierde interesul pentru acea activitate.

În termenii competiției copiii se vor înstrăina de ceilalți, se vor cala doar pe obținerea succesului și învingerea adversarului. Iar stima lor de sine va avea de suferit de asemenea pentru că “sentimentul propriei competențe depinde de victoria asupra altora”. (Kohn 2006).

În 1981, Horem-Nebeisen și Johnson publică în Journal of Personality rezultatele unui studiu realizat pe 800 de elevi care arată clar că persoanele care aveau o  înclinație către competitivitate aveau în comun faptul că aveau o stimă de sine fluctuantă și erau mai sensibili experiențelor legate de succes și aprobare din partea celorlalți. În același timp cei care aveau o afinitate către cooperare au urmat pattern-ul unei stime de sine necondiționate, erau expresivi și cunoșteau sentimentul de împlinire înafara unor stimuli externi.

Nu cred că ne dorim ca viitorii adulți pe care îi creștem acum să fie goliți de substanță, superficiali și devoratori de laude și confirmări externe. Pentru că în momentul în care vor lipsi confirmările astea, va apărea și depresia, alienarea și perfecționismul maladaptiv. Imaginea asupra sinelui va fi condiționată de ceea ce fac, fără pauză, nu de ceea ce sunt.

Sursă foto: zenivers.ro

 

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here