copilărie
copilărie

Observ că e bine să îți faci un inventar al anilor care trec repede și haotic peste tine, în timp ce devii din ce în ce mai murat, confiat, habotnic, fixist sau, invers, grețos de pozitiv, vomitiv de înțelept cu un zâmbet parcă fixat în cuie pe o față care seamnănă din ce în ce mai mult cu hârtia creponată. E ok, încă nu am ajuns acolo. Fizic vorbind. Eu m-am gândit tare și mult la copilărie. 

Ultimii doi ani, dacă au avut cât de cât o semnificație, a fost una contradictorie, halucinantă, haotică dar și plină de beatitudine. Când s-a născut Albert mi-am închipuit că e soluția tuturor lucrurilor, esența vieții mele. O mare prostie. Dacă esența vieții mele este altcineva, atunci sunt pierdută complet. Am realizat repede asta. Mi-am dat seama suficient de repede că oricât de mic și neajutorat era atunci, va crește și va deveni un alt sine. Distinct de al meu. Vom fi două eu-uri care se vor iubi, se vor ciocni, se vor îmbrățișa sau scuipa. Depinde. De cum îl crești, cică. Depinde de asta și depinde de imprevizibilitatea relațiilor umane. Pentru că nu va sta tot timpul agățat de tine. Uneori te vei agăța tu de el. Și uneori îți va da un picior când vei face asta. Nu vorbesc din filosofii existențialiste. Vorbesc din amintirea relației cu mama, pe care nu am înțeles-o nici 30% din timpul petrecut cu ea.

Stând acasă cu el, am început să mă gândesc la copilărie. La cum va fi a lui, visam cu ochii deschiși. Și la cum a fost a mea. Și îmi amintesc că mă simțeam un centru, ceva universal. Planam deasupra tuturor, indiferent cine erau ăia. Dacă eram fericită, îmi imaginam că toată lumea știe despre asta și e fericită cu mine. Dacă plângeam, simțeam duererea lumii întregi care empatizează cu mine.

În clasa a treia a venit o colegă nouă care suferea de epilepsie. Știam toți că suferă de epilepsie dar nu cred că știam vreunul ce înseamnă asta până a făcut o plină criză în clasă. Toți colegii mei s-au adunat în jurul ei, unii speriați, alții, genul ăla de săritori care voiau să ajute dar nu știau cum, o trăgeau de degete, profesoara îi băga mâna să îi scoată limba din gură. Eu nu m-am apropiat. Am stat și i-am observat spumele, modul în care se contorsiona și așteptam să leșine sau să se întâmple ceva cu ea. Părea grav ce se întâmplă. Eram curioasă: nu speriată, nu îngrețoșată, ci curioasă. Nu a leșinat. Ne-am văzut mai departe de ora de educație civică..heh..civică.

Eu am copilărit la țară, împreună cu bunicii mei. Cunoșteam toate ritualurile de acolo, mă enervau bocitoarele, aruncam cu pietre în ele, uneori nimeream și mortul  și mi se părea fascinant că se aruncă monede la răscruce. Suna mistic. Îl întrebam pe bunicul meu ce înseamnă și el inventa povești despre Cerber. Era un tip foarte creativ, profesor de română, dar prea bun pentru locul ăla și pentru viața aia. Mă întreb acum cine îi va ține locul acelui gen de bunic în povestea lui Albert. Trebuie să fie cineva. Are nevoie de un astfel de personaj. Era un deschizător de minți și manipulator al imaginației. Mi-e dor de scrisul lui. Tot timpul am încercat să îl copiez, dar nu am reușit. Doar litera “z” pe care o folosesc și acum și când o fac îmi ard degetele.

Când mergeam la înmormântări intram într-un microunivers teribil și păgân. Se legau ațe roșii, se acopereau oglinzi iar mințile noastre de copii erau împușcate cu tot felul de crămpeie de imaginație care ne dădeau coșmaruri luni întregi. Nu știu dacă știți dar ritualurile păgâne de înmormântare, creștine nu au cum să fie, au feng-shui propriu: poziția picioarelor mortului, aranjamentul sicriului în cameră, apoi țesăturile, cioburile sparte și buchețelele de lavandă se repetă în cor. Mă gândeam pe atunci, cred că aveam vreo 12 ani, că toate mărunțișurile astea îți rup din ultimele ore pe care le mai ai cu cel care ți-a fost drag. Poate asta e și ideea. Un soi de încărcătură de sarcini care te scot din starea de doliu și disperare. Mama tuturor psihoterapiilor. Eu analizam fiecare centimetru de mort. Mă fascinau galbenul pal, pastelat aproape și rigiditatea.

Am înțeles devreme că ne ducem toți. Am început să am întrebări de la o vârstă pe care ai mei o considereau prea mică. Așa că nu mi-au explicat mare lucru. Mi-au spus de îngerași și de o lume mai bună. Bunicul meu mi-a spus că astea sunt non-sensuri. Că moartea e sfârșitul vieții și că după nu mai e nimic. L-am crezut și am început să le deplâng morțile de atunci. Le făceam pomeniri cu ei de față și îi întrebam cât mai au de trăit. Constant. Le visam morțile și cred că am trăit atâta durere acumulată în visele alea, că în momentul în care s-a întâmplat, cunoșteam fiecare pas, fiecare senzație pentru că mă obișnuisem cu morțile lor.

Am fost un copil ciudat și am devenit un adult ciudat. Cred că sufăr de complexul zădărniciei. Dar asta e lupta mea cu mine. Anul ăsta, am luptat împotriva lui până m-am epuizat: m-am pregătit pentru doctorat, am deschis blogul, am început să lucrez cu lut polimeric, am citit enorm și mi-am reactivat anxietatea de somn și am învățat să mă conectez cu Albert. 

Sper ca Albert să nu-mi semene în anumite privințe. Sper să reușesc să țin tendința asta de morbiditate ascunsă și sper să nu fac implozie. Astea sunt idealurile pe următorii 10 ani.

După care am idealuri legate de boli: să nu fie prea curând, să nu fie cancer, sau Alzheimer și dacă sunt, să fie rapide.

În ceea ce-l privește pe Albert, vreau să ajungă în mijlocul tradițiilor, vreau să stea pe lângă bătrâni înțelepți și vreau să iubească natura, cum am iubit-o și eu. Betoanele sunt chinurile iadului pentru lumea fantastică a unui copil. Locurile astea de joacă cu tobogane sparte, un leagăn sau două, câteva căsuțe de lemn, stau așa penibil sub semnul inerției. Mi-am promis solemn să îl scap de ele cât pot de tare. Să nu mă plafonez doar în parcuri și filme 3D. Să batem țara în lung și-n lat și să încetez să mai sper la case scumpe și frumoase. Să dau banii aia pe călătorii memorabile și pe momente unice.

 

2 COMMENTS

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here