Iată un subiect la care mă gândesc de ceva timp pentru că e unul dificil.  Îmi amintesc că, încă de când aveam 4 sau 5 ani, mă bântuia ideea morții bunicilor, în primul rând. Și punem multe întrebări incomode. La ce vârstă se moare? Dar tu, bunicule, cât mai ai de trăit? Nu-i așa că vei trăi veșnic? Nu se poate să mori. Și la toate acestea primeam răspunsuri destul de evazive sau schimbări de subiect. Practic, am trăit cu o umbră a morții neexplicată suficient în timpul copilăriei.

Totuși moartea e inevitabilă și e responsabilitatea noastră să discutăm cu copiii noștri despre acest fenomen, în așa fel încât să îl înțeleagă, să fie conștienți de el și mai ales să înțeleagă că e natural să se întâmple, practic să îi pregătim pentru episoade care pot fi mult mai dureroase dacă ei se află în completă necunoștință de cauză. Dacă discutăm cu ei deschis despre asta, le dăm posibilitatea să ne întrebe lucruri la care vor un răspuns și astfel le putem împiedica o criză sau o temere fondată. Mai mult decât atât, copiii ne pot surprinde cu cât de mult știu deja despre moarte pentru iau contact cu ea frecvent: văd păsări animale sau insecte moarte, află despre ea chiar din poveștile pe care li le citim seara, înainte de culcare și practic sunt deja expuși când deschid subiectul.

Și totuși de multe ori evităm subiectul și considerăm că prin asta îl facem să dispară, ceea ce nu este adevărat. Copiii sunt antrenați să perceapă multă informație la nivel nonverbal și emoțional. Ne poate inhiba și faptul că nu avem nici noi foarte multe răspunsuri la unele dintre întrebările lor. E adevărat că ei ne consideră o sursă inepuizabilă de informație și deținători ai adevărului absolut. Este flatant dar nu tocmai adevărat. Le putem spune oricând că nici noi nu sunt în deplină cunoaștere a fenomenului și că sunt multe lucruri care nu pot fi explicate în totalitate. Nu vor considera această afirmație o slăbiciune ci eu cred că vor răspunde onestității nostre într-un mod frumos care permite conectare.

Și tot căutând pe marginea acestui subiect, am găsit un ghid util al stadiilor de dezvoltare a înțelegerii:

  • Preșcolarii văd moartea mai degrabă ca pe ceva temporar, reversibil și impersonal. Acest lucru este garantat pentru ei de toate personajele din cărți care adesea învie și continuă lupta împotrivă răului.
  • Copiii cu vârste între 5 ani și 9 ani încep să vadă că toate ființele vii mor și că moartea este finală. Însă tind să nu o lege de ei înșiși și să creadă că ei poate găsi o soluție să poate scăpa de ghearele ei. Pot începe să îi atribuie și anumite simboluri: scheleți, Doamna cu coasa, o mumie și pot avea coșmaruri legate de moarte.
  • De la vârsta de 9 ani spre adolescență, copiii încep să înțeleagă că moartea este ireversibilă și că și ei vor muri într-o zi.

Pentru cei mai mulți dintre noi este dificil să deschidem o astfel de discuție cu copii mici sau preșcolari în parte și pentru că ei au nevoie de explicații și cuvinte simple iar nouă discursul morții ni se pare deja cu mult mai complex. Un mod simplu s-ar putea constitui din folosirea termenilor comuni pe care îi înțeleg: o persoană care moare nu mai respiră, nu mai mănâncă, nu mai bea apă sau nu mai gândește si simte. Sau le putem povesti că viața are un ciclu linear, în termeni simpli: “ne naștem, creștem, devenim maturi, apoi îmbătrănim, începem să nu mai funcționăm bine iar apoi corpul nostru cedează de tot. Și nu ni se întâmplă doar nouă. Și plantele și animalele cunosc același ritm. Ai văzut cum primăvara, copacii înfloreasc, cum înverzesc vara și apoi cum toamna încep să le cadă frunzele? Cam așa se întâmplă și cu noi”.

Evident că odată ce cresc, vor avea nevoie de explicații mai complexe și le va lua ceva timp să îi înțeleagă implicațiile emoționale. Este important să alegem cuvintele potrivite pentru că mulți copii pot face confuzia între moarte și somn și datorită frazelor deja consacrate: somn etern, oduhnească-se în pace. Copiii pot dezvolta o teamă legată de somn. Ar putea fi util să le explicăm că există două cauze principale care cauzează moartea: o boală gravă sau bătrânețea. Dacă ne oprim doar la bătrânețe, faptul că o rudă relativ tânără încetează din viață, le poate crea o confuzie și mai mare.

Cum ajutăm un copil să treacă peste moartea unui părinte? 

Situația este cu mult mai dificilă pentru că nu mai discutăm despre moarte ca fenomen. Copilul pierde în acest moment un punct de sprijin, un nucleu de înțelegere a lumii și o sursă inepuizabilă de afecțiune și iubire. Moartea unui părinte poate genera un sentiment de disperare pentru un copil suficient de mare să înțeleagă ce se întâmplă. Restul familiei trebuie să îl ajute în mod constant să își exprime sentimentele și furia, sau poate disperarea. Și, în orice caz, copilul are nevoie de timp și înțelegere. Și poate cel mai important lucru este să îl faci pe copil să înțeleagă că scopul nu este acea de a trece peste ceea ce s-a întămplat, ci de a accepta acest lucru. Mulți părinți își consumă izolat sentimentele de durere ale pierderii celui drag crezând că în felul acesta îl ajută pe copil să treacă mai repede peste pierdere. Ceea ce nu e neapărat adevărat pentru că se produce un efect de separare între cei doi. O comunicare deschisă, sinceră și încărcată emoțional este de multe ori mai eficientă decât separarea emoțiilor. Cei doi își creează o conexiune puternică și se ajută reciproc să meargă mai departe.

Și nu în ultimul rând, copilul trebuie să știe că nu există un mod corect de a gestiona această situație. Fiecare om își trăiește durerea într-un mod unic, iar copiii ar trebui încurajați să își exprime acest sentiment autentic, fără niciun fel de barieră.

 

Sursă foto: Autism. Love to know

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!

* Checkbox GDPR is required

*

I agree

Please enter your name here