E prima zi de Crăciun și prima zi de Nexus. Cu o seara înainte am deschis o sticlă de Glenlivet și am dat liber măștilor. Fiecare am adunat deja un bagaj care se ponosește pe zi ce trece și ascunde lucruri din ce în ce mai murdare. Aici i-aș preda ștafeta tatălui, pentru că a avut timp să-și uzeze bagajul și să semene din ce în ce mai puțin cu un bagaj și din ce în ce mai mult cu piatra lui Sisif. El în schimb o disimulează mai bine decât noi, aștia care ne-am trezit cu o ruptură profundă între datorie și hedonism, simț și responsabilitate, vis și rată ipotecară.

Citesc coperta din interior: ” Oamenii civilizați nu trăiesc conform unor coduri morale sau unor principii de un soi sau altul. Vorbim despre ele, le evocăm întruna, dar nimeni nu le ia în serios. Nimeni nu respectă aceste reguli, în viețile noastre nu e loc pentru ele. Tabuurile sunt un fel de reziduu al mințior bolnave, spectrul celor care nu au avut curaj să trăiască din plin și care ne-au vărăt pe găt aceste interdicții deghizate în morală și religie”.

Un om pe care îl citesc deja de câteva luni îmi confirmă cea mai mare parte a rațiunii mele oarecum defecte și cel puțin de neînțeles pentru posteritate. Nu că aș avea cine știe ce de transmis sau că îmi permit să o fac, date fiind persoanele cu care mă înconjor, dar atunci când o fac ceva se taie la mijloc, ca maioneza maică-mii pe vremea când nu exista blender vertical și telul dădea rateuri. Cam așa sunt eu: un tel care fix acum câteva zile nu te-a dezamăgit, dar când s-a reunit toată familia să mănânce niște ouă umplute, te-a băgat într-un rahat masiv, cu transpirații reci de-ai ajuns să cumperi Heinz.

Nu știu dacă memoria nu mă înșeală dar rețin un pasaj din “Amintiri din casa morților” a lui Dostoievski. Se făcea că pușcăriașii tocmai măcelăriseră un camarad. Nu îmi amintesc detalii, nici măcar nu știu dacă nu cumva a fost un vis. Dar după tortura aia, oamenii au coborât sau urcat la masă unde au cerut mâncare de post, pentru că, nu-i așa că se impunea?? Am citit cartea asta când aveam 15 ani, e foarte posibil să fie pură ficțiune ce am relatat acum dar chiar și ficțiune, nu se îndepărtează prea mult de spiritul dostoievskian.

Sângele ăsta slav ne face ciudați până în măduva oaselor. Avem o aplecare către sadism  și, de cele mai multe ori, el se împletește cu tradiția până la punctul în care legitimarea se face automat. Călăritul porcilor decapitați de către copii de câțiva ani ar trebui să îi învețe să se întoarcă bărbați? Zilele trecute am văzut o mână de puști de nu mai mult de 5 ani care rădeau de un cocoș decapitat care “dansa”.

Să ne cinstim morții! Să îi pomenim. Cine știe dacă scenariul lui Cărtărescu, din Orbitor, nu ar căpăta contur dacă ne-am lăfăi în fiertură de mac, dacă am duce-o în orgii veritabile câmpenești și am uita să le mai dăm atenție? S-ar ridica din morminte și ne-ar vâna până în ultima colibă. Și aici povestea asta capătă autenticitate. De aceea oamenii își pomenesc morții și nu mai plantează mac. Macul are tendința asta să te scoată din circuit și să îți exfolieze măștile strat cu strat, până nu mai rămâne din tine decât un copil bătrân, pentru că ai investit mai mult în măști și persone decât în esență și atunci nucleul tău începe să pută.

 

 

 

 

 

 

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!

* Checkbox GDPR is required

*

I agree

Please enter your name here