conectare

Încep prin a vă spune că nu sunt un părinte răbdător. Am o personalitate destul de impulsivă, uneori colerică, sunt critică şi sunt ceea ce în rom-enlgleză cunoaştem drept “control freak”. Când am rămas însărcinată nu mă aşteptam la ce va urma. Nu aveam nici cea mai vagă idee, de fapt. Pentru că nicio carte, nicio discuţie cu vreo mamă sau niciun studiu citit nu poate prezice experienţa ta, personală, ca mamă. Uneori te pregăteşti pentru momentul ăsta dintotdeauna, sau ai ceva nativ care te face să fii o mamă răbdătoare, care nu ridică vocea şi care reuşeşte să depăşească etapele, nu cu brio, dar măcar într-un mod optimist şi liniştit. Eu după ce am născut am simţit că intru într-un vortex emoţional nu neapărat fericit. Nu înţelegeam de ce nu îmi pot calma copilul după metodele deja clasice, privarea de somn mă termina psihic, alăptarea nu a funcţionat dintr-o lipsă de informare din sursele care chiar contează. Pot spune fără nicio urmă de îndoială că prima lună mi-a testat la maximum capacitatea de a-mi păstra sănătatea mintală.

Pentru că există atâtea categorii de mame, cum există şi atâtea categorii de oameni. Şi a trebuie să lucrez foarte mult cu mine. Cu egocentrismul meu și cu toate lucrurile la care a trebuit să renunț pentru a fi lângă copilul meu. Iar unele îmi lipseau, recunosc. Și odată cu melancolia asta după o viață lipsită de griji și ticsită cu ieșiri nocturne, plecări neplănuite la mare, pierdut vremea pe la terase cu prieteni frumoși și discuții savuroase, venea și sentimentul de vină. O vină pe care o simțeam față de copilul meu. O vină puternică și constantă.

Stările astea erau episodice, nu continue, dar simțeam că alunec ușor spre depresie. Nu cea postpartum. Trecuseră cele 2 luni trecuseră și 7 luni și eu continuam să simt un conflict interior de roluri: eu-femeia și eu-mama. Și nu de puține ori s-au răsfrânt și asupra copilului: am ridicat vocea, am plâns de față cu el, m-am închis în baie și am dat pumni în perete. Nu vreau să fac aici o apologie a trăsăturilor mele negative. Le avem cu toții. Trăim cu ele și uneori conștientizăm că le avem și căutăm soluții.

Recent am descoperit o tehnică de a rezolva conflictele cu Albert. Rezultatele m-au uimit. Am reușit prin niște pași simpli, să mă deconectez în primul rând eu, să-mi analizez emoțiile și apoi să mă conectez cu emoțiile lui. Rezultatul este că acum, în casă, se aud răsete, mult mai puține țipete și o relație copil-părinte spre drumul de armonie. Și nu exagerez cu nimic.

  1. M-am oprit o secundă și mi-am analizat fondul mental

În momentele de tensiune, creierul nostru este reactiv. Am scris aici mai multe pe acest subiect. Și ce e valabil pentru copii este cu siguranță valabil și pentru noi. În momentul în care suntem prizonierii creierului inferior, nu putem apela la logică sau raționament. Și nu putem percepe informațiile pe care ni le trimit ceilalți sau manifesta flexibilitate în reacții, astfel încât să luăm în calcul și varianta copilului. Iar dacă vrem să îi învățăm ce înseamnă empatia, cea mai bună cale este exemlul personal.

Deci e nevoie de un minut pentru a-mi analiza starea și pentru a vedea ce emoții mă domină. Dacă emoțiile sunt puternic negative, sunt sigură că voi acționa sub impulsul momentului și voi face probabil ceva regretabil (am reacționat așa în trecut și rezultatul a fost unul total neplăcut). Înainte să acționez, încerc să îmi aduc mintea într-o stare de calmitate. Nu contează că durează un minut sau o oră. Pur și simplu nu acționez atunci. Eventual mă retrag în baie și îl las cu soțul meu, sau ies puțin afară și înjur sau plâng sau alerg. Toate astea funcționează de minune.

2. Încerc să înțeleg de ce face anumite lucruri care mă deranjează sau mi se par inadecvate

De multe ori plec și plecăm de la idei preconcepute. E răsfățat, face asta să mă enerveze etc. Și de cele mai multe ori nu e așa. Albert are 1 an și 7 luni. Nu poate premedita acțiuni încă. Sigur, testează limite. Dar de cele mai multe ori, dacă stau să mă gândec puțin mai profund la acțiunea în sine și ce s-a întâmplat mai devreme sau în ce situație de află atunci, îmi vin mult mai multe răspunsuri în minte. Și nu de puține ori, acționând în baza lor am putut opri acel comportament fără drame. El încă nu vorbește. Deci îmi e greu să îl întreb anumite lucruri care să îmi dea indiciile necesare. Dar observația cred că e cheia în cazul copiilor mici. De exemplu: ori de câte ori ies pe balcon, începe să trântească ușa puternic. Care stă deschisă oricum permanent. Însă dacă stau cu ochii în telefon și el se uită în acel moment la mine și nu primește răspuns, începe să facă asta. Soluția: las telefonul, merg lângă el, îi explic pe un ton calm să nu mai trântească ușa și îl iau de mână. Se oprește instant și ma conduce la cărțile lui sau la jucăriile pe care le vrea atunci.

E important să lăsăm locul curiozității, în loc să ne irităm instant. Logica și analiza sunt tot timpul superioare reacțiilor negative care se pot finaliza cu pedepse.

3. Mi-am reformulat modul în care îi vorbesc, deși deocamdată nu am feedback din partea lui

Sunt absolventa unei Facultăți de Comunicare și Relații Publice. Am studiat atât în timpul facultății, cât și în timpul masteratului, comunicarea nonverbală în detaliu. Știu de asemenea și diverse moduri de comunicare eficientă, folosind tonul vocii, viteza cu care transmitem informație etc. Aceste două concepte sunt interconectate. Ce e și mai interesant: copiii mici iau în calcul comportamentul nonverbal, în locul celui verbal. Dacă mesajele noastre verbale și cele nonverbale se află în conradicție, oamenii le preiau pe cele nonverbale.

Deci cum procedez? În primul rând mă conectez cu el: încerc să îi induc o stare de calmitate prin afecțiune. Iar afecțiunea se transmite nonverbal: îl iau în brațe, dacă îmi permite, îi pun o mână pe braț sau pur și simplu stau în fața lui la un nivel mai jos de nivelul ochilor copilului, într-o postură relaxantă, care să îi aducă liniște. Îi vorbesc calm, în cuvinte simple care să îi valideze starea: “te înțeleg”, “știu că ești supărat”. Cu copii mai mari cu care poți purta o discuție despre limite și idei tot după această conectare, îi poți explica o greșeală sau ceea ce se așteaptă din partea lui.

Albert e acum un copil care caută conectarea. Mă caută și se apropie mult de mine. Mai ales atunci când e supărat. Pentru că a văzut că îl înțeleg și că am găsit răspunsul potrivit și pentru reglarea mea, nu numai a lui. Acum scriu articolul ăsta cu el dormind pe piciorul meu. E un sentiment incredibil când simți că faci ceea ce trebuie.

 

2 COMMENTS

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here