google.ro

Albert e un copil dificil, din punctul meu de vedere. Nu ca aș avea termen de comparație sau că ar trebui să compar, însă, per ansamblu, inteligența lui emoțională o reflectă întru totul pe a mea. Și tinde spre 0. Iar dacă în cazul lui este scuzabil până la un anumit punct, pentru că nu a împlinit nici 3 ani, la mine nu mai este. În majoritatea zilelor pe care le petrecem împreună există câte un tantrum sau măcar vreun miorlăit mai accentuat. Există zile când le pot gestiona ușor și reușesc să aplic tehnicile pe care le știu deja prea bine: redirecționarea atenției, strânsul în brațe și liniștirea care funcționează de minune. În alte zile sunt și eu un pachet de nervi și orice decibel în plus îmi dă shut-down complet creierul superior și mă comport ca un animal în cușcă.

Citesc acum The Noonday Demon, scrisă de Andrew Solomon, o carte despre depresie, și trebuie să recunosc că am început să mă tem de labilitatea psihică la care suntem cu toții predispuși. Sunt atât de multe forme de depresie iar manifestările lor sunt atât de diferite, că orice om cu o rațiune cât de cât decentă începe să se întrebe dacă oboseala aia pe care o simte mereu, deși doarme opt ore în fiecare noapte, dacă lipsa de motivație sau melancolia care se abate asupra fiecărui moment petrecut cu el însuși, nu ar putea anunța ce-i mai rău.

Mă consider norocoasă că nu am avut până acum căderi psihice. Dacă depresia se instalează treptat, printr-un cumul de factori externi sau endogeni, căăderea psihică e abruptă și înfricoșătoare. Te paralizează complet și ajungi să te temi de lucruri banale, iar un simplu duș ți se pare imposibil de realizat. Știu despre ea din prisma zecilor de mărturii care se regăsesc în cartea asta.

Aparent, femeile sunt mult mai predispuse la depresie decât bărbații și tendința asta poate fi explicată atât biologic, cât și în context cultural. Biologic vorbind, bărbații sintetizează mai bine serotonina. Refacerea lentă a rezervelor de serotonină la femei le poate da o tendință de prelungire a depresiei. Există și contextul social care poate explica mai bine diferența dintre formele de depresie întâlnite la femei și cele întâlnite la bărbați. Însă, indiferent de natura sau manifestarea sa, depresia trebuie tratată și nu există o singură abordare, există sute. Pentru unii funcționează mai bine tratamentul medicamentos, pentru alții psihoterapia. Chiar și credința poate avea un rol determinant în tratarea depresiei. Dacă o putem numi tratare.

Este pueril și inconștient să se propage mai departe mitul legat de consumul de medicamente care face mai mult rău decât bine. Pentru că formele depresiei sunt atât de variate, iar condițiile psiho-sociale ale persoanelor care suferă de ea sunt atât de diferite, nu se poate afirma asumat și responsabil că există doar o formă de tratament dezirabilă. Cunosc persoane care au avut căderi psihice și nu au luat niciodată medicamente. Bunica mea, după moartea soțului, a intrat într-o derivă oribilă. Am văzut-o efectiv cum moare încetul cu încetul și cum stereotipul ăsta că medicamentele fac rău, i-au împiedicat pe toți din familia mea să meargă cu ea la un psihiatru. Nu spun că ar fi făcut minuni, nu am de un să știu acest lucru. Dar o prăbușire mai rea ca a ei eu nu am văzut niciodată.

Este și mai grav faptul că mamele depresive sunt mai periculoase pentru copiii lor decât mamele schizofrenice. Comportamentul lor este total inconsecvent, au reacții total neadecvate sau se retrag complet și nu reacționează cu copiii lor. Am avut și eu astfel de momente. Nu au fost niciodată de lungă durată și cu adevărat problematice. Au fost mai degrabă câteva ore în care simțeam pur și simplu nevoia să fiu singură și nu puteam, motiv pentru care eram iritabilă și supărată pe copil, deși el nu greșise cu nimic.

Văd însă zilnic o astfel de situație în locul de joacă din fața blocului. O mamă care locuiește cu mine în bloc nu comunică niciodată cu copiii ei când ies la locul de joacă. Stă mereu cu ochii în telefon, iar copiii afișează exact semnalele unor copii privați de afecțiune. Nu au niciun interes să socializeze cu ceilalți, stau numai împreună și nu fac nimic. Situația este așa de cel puțin câțiva ani de când locuiesc eu aici. Ceea ce ar putea să pară timiditate este, cel mai probabil, o formă de depresie acută.

Pentru că încep să cunosc din ce în ce mai bine domeniul, am realizat două lucruri:

  1. Oricine poate oricând să o ia în jos, iar motivele pentru asta nu trebuie să fie tragice sau fataliste.
  2. Terapia este necesară pentru fiecare dintre noi. Uneori pentru a rezolva o stare pe care simți că nu o mai poți duce, alteori doar pentru a te cunoaște mai bine, pentru a-ți cunoaște slăbiciunile și declanșatorii furiei sau tristeții pe care o simți mai mult sau mai puțin accentuat. În mare, pentru a-ți lua toate măsurile de siguranță posibile care să evite căderea ta.

 

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!

* Checkbox GDPR is required

*

I agree

Please enter your name here