disciplinarea copiilor prin mindsight

În timpul concediului l-am “cunoscut” pe Siegel și propunerea sa integrată pentru inteligența parentală și disciplinarea copiilor prin mindsight, din punct de vedere al creierului integrat. Găsiți o prezentare detaliată aici. Pentru el, disciplinarea copiilor nu se referă nicidecum la valența peiorativă pe care a căpătat-o termenul recent. În lucrarea sa, “Inteligența parentală”, el încearcă să reabiliteze termenul, pornind de la definiția formală a cuvântului: “cuvântul disciplină provine din latinescul disciplina care a fost folosit încă din secolul al XI-lea cu sensul de a învăța, de a oferi lecții și îndrumare”.

Puteți vedea acum de ce scriam mai sus că termenul a căpătat o puternică valență peiorativă. Astăzi, termenul se leagă conceptual de pedepse și consecințe . Cu toate acestea, ne dorim să le oferim lecții de viață copiilor noștri, ne dorim să îi îndrumăm, deci ne dorim să îi disciplinăm.

Vreau să vă povestesc acum despre conceptul de mindsight pe care tot el l-a inițiat. Termenul descrie capacitatea umană de a percepe atât realitatea personală, cât și pe cea a celorlalți. Este un concept puternic și, în același timp, o deprindere prin care ne putem aprofunda viața și trăririle interioare cu mai multă claritate și ne putem îmbunătăți relațiile cu ceilalți.

Mindsight este, dacă vreți, o atenție concentrată care ne permite să analizăm procesele interioare ale propriilor noastre minți. Ne ajută să ieșim din starea de pilot automat emoțional și reactiv, caracterizat de cele mai multe ori prin răspunsuri automate. Ne permite să denumim și să îmblânzim emoțiile pe care le experimentăm și să nu ne mai lăsăm conduși de ele.

Acum, revenind la copiii noștri, nu-i așa că ne dorim asta și pentru ei? Să fie capabili să își poată analiza propriul fond mental, să nu se lase pradă momentului și să capete inteligență emoțională și un grad de empatie sănătos? Cred că răspunsul este da, în unanimitate. Dacă mă înșel, vă rog insistent să îmi povestiți contrariul în secțiunea de comentarii.

Dar cum reușim să le dezvoltăm această capacitate?

Răspunsul este dat tot de Siegel prin fixarea a trei obiective care trebuie să ne însoțească strategia disciplinară.

1. Introspecția

Obiectivul introspecției înseamnă în primul rând să încetăm să le mai cerem copiilor să ne îndeplinească așteptările prin măsuri punitive, fără explicații. Scopul este acela de a-i determina să observe și să reflecteze asupra propriilor sentimente și reacții pe care le au în situații în care ne testează și nouă răbdarea. Putem obține lucrul acesta prin numirea emoțiilor pe care le-au întâmpinat. În același timp, trebuie să ne oprim să le oferim propria pledoarie și să îi încurajăm să vorbească singuri despre propriile emoții, pentru a le ascuți simțul introspecției și capacitatea de autoînțelegere. O simplă afirmație de genul: “mă uitam la tine în parc când ți s-a luat jucăria și păreai foarte iritat. Așa e?” Răspunsul venit din partea lor îi va determina să își descrie emoția și să își activeze astfel creierul superior.

2. Empatia

Am discutat într-un alt articol despre neuronii oglindă și natura predominant socială a creierului. Este nevoie să le oferim copiilor cât mai multe ocazii de a reflecta, pe lângă propriile emoții, cum se simt ceilalți sau cum sunt afectați de propriile acțiuni. Lucrul acesta îi ajută să perceapă în primul rând punctul de vedere al celuilalt și să cunoască sentimentul de empatie.

Simple întrebări plasate strategic (atunci când copilul este calm) de genul: “ai observat cum s-a întristat Vladuț când i-ai adresat acele cuvinte? Nu ți s-a părut supărat?” pot ajuta infinit mai mult decât predicile răstite și impunerea consecințelor.

3. Integrare și reabilitarea relațiilor

După ce copiii au deprins conceptele de introspecție și empatie, este momentul să le arătăm ce este integrarea și ce pot face pentru a-și îndrepta greșelile. Acesta este un moment în care copilul trebuie implicat creativ în găsirea soluțiilor. Noi suntem martori la acest proces. Și poți fi surprins de soluțiile pe care le găsesc. Alteori, când pare în impas, poți agrea cu el, printr-o sugestie, ce ar trebui făcut.

Este contraproductiv să forțezi un copil să își ceară scuze atunci când nu este pregătit pentru că nu îi va aduce decât o stare de anxietate față de situație și față de tine, pentru că tu l-ai adus în situația respectivă. Chiar dacă a avut un comportament inadecvat, în acel moment e incapabil să analizeze profund ce a provocat. Și până la urmă a disciplina înseamnă a învăța, după cum explică Siegel.

Închei cu un citat care subsumează foarte bine tot ceea ce am scris mai sus:

“Când copiii își aprofundează capacitatea de a se cunoaște pe ei înșiși, de a ține cont de sentimentele celorlalți și de a face pași pentru a-și repara greșeala, își dezvoltă și își consolidează conexiunile din lobul prefrontal, ceea ce le va da posibilitatea de a se cunoaște mai bine și de a se înțelege mai bine cu ceilalți pe măsură ce devin adolescenți și adulți. Practic, înveți creierul copilului să realizeze hărți mindsight  pentru eu, tu, și noi“.

Articolul de mai sus este un rezumat pe care l-am considerat util din cartea lui Dan Siegel “Inteligența parentală.”

 

 

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here