certificat-energetic.ro

De când locuiesc în București, am prins două reabilitări în singurele două blocuri în care am locuit. La primul bloc auditul energetic cred că a ieșit pe G roșu. Ca la jocul “avioane” din copilărie. Știam că nu va ieși bine pentru că găsisem prin apartament un certificat energetic pe care scria mai mult roșu pe alb, decât invers, că apartamentul are febră.  O simțeam pe pielea mea în fiecare anotimp extrem. Iarna era frig ca afară. Și același vânt. Toamna doar se inunda acoperișul și stăteam cu diverse bol-uri pentru salate întinse prin toată casa. Vara aerul era irespirabil. Așa că de astenie de primăvară nu am suferit pentru că doar atunci mă simțeam confortabil în apartament.

Când a început toată treaba cu anveloparea blocului, au venit tot felul de oameni care au evaluat situația. Ultimul auditor energetic a zis că “e groasă treaba”. Și a doua zi au început să monteze schele. Următoarele luni sunt de poveste. Sunt niște experiențe pe care trebuie să le trăiești să te simți cu adevărat român. De la bormașini la 6 dimineața direct lângă geamul tău, la schimburi de replici între prietenele tale artiste cărora le plăcea să modeleze pe balcon și muncitorii de pe schele. E aur curat. Parcă se ciocnesc două lumi disctincte.

Prima anvelopare a durat cel puțin câteva luni, spre șase. Au fost lunile în care am simțit ce înseamnă să ai un câine pe care trebuie să-l scoți la plimbare la cinci dimineață sau să fii un om de succes pentru că am înțeles că aștia se trezesc foarte devreme. Am evaluat rapid situația și am realizat că nu voi avea nici câine și nu voi fi nici vreun om de succes. Urăsc trezitul de dimineață dar cel mai tare îl urăsc atunci când vine la pachet cu o rotopercutantă care se aude de parcă le-a scăpat din mână și mi-a aterizat în pat. Mare mirare că nu am făcut vreo criză de spasmofilie.

Eram studentă pe atunci și deloc pudică. Decât să dau bani pe perdele, m-am gândit că mai bine las geamurile clare și îmi văd de viață. Nu a fost o idee bună. Oamenii ăia nu sunt doar voyeur-isti. Sunt voyeur-isti cu voce care considerau necesar să-mi aprobe zilnic ținutele, să vadă dacă m-am epilat sau m-am machiat suficient de sexi și să-mi dorească lucruri. Foarte diverse și colorate. Așa că am colantat repede geamurile cu folie de aluminiu. Perdelele erau overrated. Comentariile nu au încetat dar măcar nu mai aveau o țintă așa specifică.

Schelele alea s-au dovedit bune la foarte multe lucruri: plimbările pisicii, urcatul fostului până la etajul 8 atunci când nu voiai să îi deschizi jos (ajuns deja acolo, pe schelele alea care tremurau continuu, te gândeai măcar să îl lași să coboare civilizat, după câteva înjurături printre dinți), ieșitul din casă când te grăbeai la cursuri și nu îți găseai cheile de la casă.

Îmi amintesc foarte clar praful. Clar pentru că majoritatea banilor mei mergeau pe Claritine, alergică fiind la praf. E ca și cum aș fi avut o gripă oribilă cam tot anul. Produceam secreții din toate colțurile feței și rar mai vedeam cu cine vorbesc în perioada aia. Blocul a ieșit frumos, în schimb.

Apoi au venit termopanele. Nu știu de ce în ordinea asta. Nu prea avea logică pentru că toate echipele au trebuit să finiseze a doua oară exteriorul blocului, să taie spuma poliuretanică, să dea iar cu glet și să mai pluseze câteva găleți bune de vopsea de exterior care nu-i tocmai ieftină. Mi-au măsurat geamurile și-au notat ceva și au plecat. Peste vreo săptămână au venit și geamurile care erau, binențeles, mai mari. Îmi amintesc că i-am întrebat cât durează până vine a doua comandă. Erau siderați: “care a doua comandă? Astea sunt. Mărim golurile de zidărie”. Și au început să spargă pereții. M-aș fi enervat cu siguranță dacă trebuia să plătesc ceva, dar în sectorul meu era totul gratuit și mi-am permis numai să mă amuz și să îi întreb dacă li se întâmplă des să fie așa de idioți. S-au supărat rău atunci dar își cam terminaseră treaba și nu au apucat să își ia revanșa. Mingea a rămas în curtea mea.

Doar iarna am realizat că de fapt fusese în curtea lor tot timpul. Asta pentru că îmi lăsaseră niște dungi enorme între tâmplărie și BCA, dungi ca pe rochia aia cu care m-am îmbrăcat înainte să pun staniol pe geamuri. Probabil le-a plăcut mult și s-au decis să-mi facă o surpriză. A trebuit să aștept până primăvara să le pot acoperi și am cumpărat multă spumă. Care nu prea izola dar ținea viitura afară. A trebuit să dorm toată iarna aceea în halat, cu două pături deasupra plapumei, dar ne distram când ne întâlneam în sufragerie în fața radiatorului și începeam să povestim ca pe plaja din Vama Veche, de 1 mai. A fost deosebit. Recomand experiența asta până să împlinești vârsta de 25 de ani, totuși, când încă ai o toleranță ridicată la sectorul construcțiilor și apanajele sale din București.

 

Articol editat pentru Super Blog 2018.

1 COMMENT

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!

* Checkbox GDPR is required

*

I agree

Please enter your name here