Am început această serie de articole bazate pe etapele de dezvoltare pe care le cunoaște un copil pentru că nu le stăpâneam. Citisem doar câte ceva despre etapele propuse de Freud, iar o discuție pe un grup de Facebook m-a blocat pentru câteva secunde, persoana respectivă aducându-l în discuție pe Piaget, despre care am scris aici, însă despre care la ora aceea nu știam mare lucru. Iar despre Freud, aici. Pe parcursul vieții m-am axat mai degrabă pe gânditori clasici, pe teorii complexe și studii cu rezultate concrete, când voiam să înțeleg un fenomen.

Așa că e doar firesc ca acum, odată ce am devenit mamă, să încerc să-mi înțeleg odorul și prin prisma acestei literaturi de specialitate, pe lângă diversele romanțări pe care mi le oferă blogosfera autohtonă, dar pentru care am numai cuvinte de laudă (nu generală, asta-i cert).

Să revenim totuși la Erikson. El propune o teorie de dezvoltare psihosocială, pe filieră psihanalitică, ce conține 8 etape, care se întind din copilărie, până la viața de adult. În timpul fiecărei dintre cele 8 etape, oamenii cunosc o criză psihosocială ce poate avea rezultate pozitive sau negative pentru dezvoltarea unei personalități. Aici legătura cu Freud este evidentă. Totuși, Erikson era un psiholog al EU-lui. Potrivit lui, ego-ul se dezvoltă pe măsură ce rezolvă aceste crize care au o natură profund socială. Ele presupun o anumită încredere în ceilalți, se referă la construirea unui identități personale în cadrul societății și în ajutorul acordat generațiilor viitoare în pregătirea lor pentru ce va urma.

Teoria sa cuprinde 8 etape de dezvoltare după cum spuneam, dintre care 13 se manifestă până la vârsta de 18 ani iar celalalte 3 pe perioada maturității. De aceea pune un mare preț pe perioada adolescenței aceasta fiind critică pentru dezvoltarea identității unei persoane.

La fel ca Freud, el presupune că fiecare etapă conține un moment de criză, numai că aceste crize la Erikson sunt psihosociale; conflictul se creează la punctul de contact dintre nevoile individuale și nevoile societății.

Potrivit teoriei sale, o finalizare de succes a fiecărei crize în parte generează o personalitate sănătoasă și permite achiziția unor virtuți de bază sau puteri specifice prin care ego-ul va putea soluționa crizele ce vor urma.

Eșecul în finalizarea cu succes a unei etape poate rezulta într-o abilitate redusă de a bifa etapele viitoare și, prin urmare, într-o personalitate nesănătoasă, însă aceste etape pot fi soluționate mai târziu.

 

Etapa 1: Încredere vs. neîncredere

În această etapă bebelușul este nelămurit în relație cu lumea în care trăiește. Pentru a-și soluționa această dilemă, își îndreaptă atenția către părinți sau către cei în grija cărora se află, în speranța că va găsi stabilitate. Dacă persoanele care îi sunt aproape sunt de încredere și îi oferă un sentiment de liniște și protecție, bebelușii vor dezvolta un simț al încrederii care se va perpetua și în relația cu ceilalți. Ei se vor simți în siguranță și atunci când situația nu le este chiar prielnică. Succesul acestei etape îi va duce către dobândirea speranței. Bebelușul va nutri speranța că atunci când o nouă criză va apărea, va exista cineva acolo care îl va sprijini.

În situația contrară când persoanele care îi sunt apropiate sunt aspre sau inconsecvente, imprevizibile sau de neîncredere, bebelușul va dezvolta un simț de neîncredere și nu se vor încrede în lumea în care se află sau în abilitatea lor de a influența anumite evenimente. Acest bebeluș va purta sentimentul neîncrederii și în alte relații pe care le dezvoltă iar acest lucru poate degenera în anxietate și un sentiment permanent de suspiciune.

Etapa a 2-a Autonomie vs. rușine și îndoială

În această etapă, copilul se dezvoltă fizic și devine mult mai mobil. Între 18 luni și 3 ani, copiii încep să-și reclame independența: pleacă de lângă mamă, aleg cu ce jucărie se vor juca, vor să decidă în legătură cu ce vor îmbrăca sau mânca. Copilul descoperă ca are multe abilități și competențe care ilustrează creșterea gradului de autonomie și independență. Erikson postulează că este obligatoriu ca părinții să le permită copiilor să își exploreze limitele propriilor abilități într-un mediu sigur. 

Ca exemplu, părintele poate doar să asiste la masa unui copil, în loc să îl hrănească. Este nevoie de un echilibru delicat din partea părintelui pentru că trebuie să încerce să nu facă totul pentru copil, însă dacă copilul eșuează în îndeplinirea unei sarcini, părintele trebuie să se abțină de la critică (în special în timpul exersării folosirii oliței). Această etapă are ca virtute principală voința. Dacă copiii sunt încurajați în această etapă și susținuți spre a-și dobândi independența, vor deveni mult mai încrezători în propria abilitate de a supraviețui. 

Dacă copiii sunt permanent criticați și controlați obsesiv, vor începe să se simtă incapabili să supraviețuiască și pot deveni dependenți de alții. Le va lipsi de asemenea stima de sine și se vor simți rușinați de propriile abilități.

Etapa a 3-a Inițiativă vs. vină

Între 3 și 5 ani, copiii încearcă să se facă remarcați mai des. În această perioadă, interacțiunea cu copii la grădiniță este activitatea principală iar elementul central este jocul, prin care își pot demonstra abilitățile interpersonale prin inițierea activităților.

Copiii încep să planifice activități, să inventeze jocuri și să inițieze activități, iar dacă li se dă această oportunitate, ei vor dezvolta un simț al inițiativei și se vor simți încrezători în capacitatea de a-i conduce pe ceilalți și de a lua decizii.

În mod contrar, dacă aceste impulsuri sunt sugrumate prin critică sau control, ei se vor simți rușinați și vor rămâne executanți în relația cu restul. Este etapa în care copilul începe să pună multe întrebări pentru a-și potoli setea de cunoaștere. Dacă acestea sunt preluate trivial de către părinte, copilul se va simți vinovat că este o “pacoste” pentru ceilalți, iar prea multă învinovățire le poate inhiba creativitatea. O relație echilibrată între inițiativă și vină este optimă iar acest lucru va genera o nouă virtute: scopul.

Etapa a 4-a Hărnicie vs. Inferioritate

În această etapă, copiii vor învăța să scrie și să citească și, mai ales, să facă lucruri singuri. Profesorii încep să joace un rol important în viața lor și să îi învețe anumite abilități. În cadrul acestei etape, anturajul va căpăta o semnificație deosebită și va deveni principala sursă de stimă de sine. Copilul simte nevoia de aprobare prin demonstrarea unor compentențe care sunt apreciate de societate și începe să își dezvolte un simț al mândriei din propriile realizări. 

Dacă copiii sunt sprijiniți în această inițiativă ei vor începe să se simtă competenți și să fie încrezători în propriile abilități de a atinge scopuri propuse. Dacă această inițiativă nu este sprijinită sau este restricționată de către părinți sau profesori, copilul va începe să se simtă inferior, să se îndoiască de propriile abilități și să nu-și atigă potențialul maxim. Totuși un anumit grad de eșec este necesar pentru a contrabalansa sentimentul de mândrie și a-l completa cu cel de modestie. Îndeplinirea cu succes a acestei etape le va câștiga virtutea competenței.

Etapa a 5-a Identitate de ego vs. confuzie de rol

Această etapă marchează adolescența și, în cadrul ei, tinerii adulți își caută propria identitate printr-o explorare intensă a valorilor, credințelor și convingerilor personale. În timpul adolescenței, tranziția de la copilărie la viața de adult este cea mai importantă. Copiii devin mult mai independenți și încep să se gândească în termeni de carieră, relații, familie etc. Individul simte nevoia de apartenență în cadrul unei societăți. 

Este un pas major prin care copilul învață rolurile pe care le va ocupa ca adult. În cadrul acestei etape adolescentul își va reexamina identitatea și va încerca să înțeleagă cine este cu adevărat, iar aici vorbim despre două tipuri de identitate: sexuală și ocupațională. Succesul acestei etape va deriva în virtutea fidelității. Este vorba de acea capacitate de a se încredința altor persoane și de a-i accepta char și atunci când apar diferențe ideologice. Eșecul în stabilirea unei identități în cadrul societății poate conduce către confuzia de rol care implică faptul că individul nu este sigur pe el însuși și pe rolul lui în societate. Iar din acest punct va încerca să experimenteze alte stiluri de viață cu riscul de a dezvolta o identitate negativă dacă sentimentul de nefericire persistă. 

Etapa a 6-a Intimitate vs. Izolare

Se mai numește și perioada maturității tinere (18 – 40 ani) și este momentul în care ne dăruim înt-un mod mult mai intim celorlalți. Explorăm relații care să ducă la legături pe termen lung și, eventual, familii. O îndeplinire încununată de succes a acestei etape rezultă de cele mai multe ori în relații fericite și un simț puternic de dăruire, siguranță și grijă în cadrul unei relații. Evitarea intimității, frica de dăruire poate conduce către izolare, singurătate și, de cele mai multe ori, depresie. Virtutea specifică a acestei etape este iubirea. 

Etapa a 7-a Generativitate vs. Stagnare

În timpul maturității de mijloc (40-65 de ani) ne solidificăm carierele, ne formăm o familie și începem să simțim că facem parte dintr-o imagine de ansamblu. Începem să creștem copii, să fim productivi la locul de muncă, ne implicăm în activități ale comunității și astfel recompensăm societatea care ne-a găzduit. 

Eșecul îndeplinirii acestor obiective duce la stagnare și sentimentul de neproductivitate. Iar virtutea care reiese din această etap este grija.

Etapa a 8-a Integritatea de ego vs. Sentimentul Disperării

Pe măsură ce îmbătrânim, tindem să reducem gradul de productivitate și să explorăm viața de pe margine. În cadrul acestei etape începem să ne analizăm realizările și devenim integri dacă ajungem la concluzia că am dus o viață satisfăcătoare. Erikson argumentează că dacă ajungem la concluzia că nu am fost productivi, dacă ne simțim vinovați de trecutul nostru și simțim că nu ne-am atins scopurile, devenim disperați, depresivi și dezvoltăm un sentiment de neputință. Virtutea acestei etape este înțelepciunea care permite unei persoane să se uite înapoi, la viața sa într-un mod care să permită o concluzionare, o încheiere și să accepte moartea fără frică. 

 

Sursă foto: britannica.com

5 COMMENTS

  1. […] Părintele care încearcă să rezolve tot:  este părintele care nu suportă să își vadă copiii frustrați și intervin permanent în a căuta soluții pentru ei, în loc să le deschidă creativitatatea și să îi îndrume. Intențiile sunt bune însă rezultatele nu: acești copii vor avea tot timpul senzația că se pot baza pe cineva în momente dure și nu vor căuta niciodată soluții pe cont propriu. În plus, vor rămâne dependenți de părinți și, la nivel inconștient, îi vor displăcea pentru asta. Pentru că autonomia este un stadiu și o provocare ce trebuie câștigată de copil (vezi articolul despre stadiile de dezvoltare enunțate de Erikson). […]

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here