Imagine preluată de pe pexels.com
Săptămâna trecută o femeie în vârstă de 70 de ani a fost înjunghiată în gât de nepotul ei în vârstă de 9 ani. Motivul a fost unul halucinant: totul s-a întâmplat din cauză că femeia nu i-a mai permis copilului să se joace la calculator. Băiatul suferea de ADHD și alte tulburări comportamentale, susțin anchetatorii.

Totul pare desprins din scenariul unui film de groază. Citim povestea, ne înfiorăm și apoi tragem repede concluzia că suntem norocoși că familiile noastre nu trec prin așa ceva. Probabil în maximum 2-3 zile dăm uitare incidentului. Însă statisticile nu sunt de partea noatră de data asta. În ultimii ani specialiștii avertizează că tot mai mulți copii din România suferă de boli psihice și totul pornește de la starea de anxietate pe care părinții o induc copiilor lor, zilnic. Undeva la cinci din douăzeci de copii sunt predispuși în acest moment, în România, să dezvolte tulburări psihice. Tulburările psihice nu înseamnă neapărat cazuri de schizofrenie sau tulburare obsesiv compulsivă, cunoscute ca boli care pot conduce la o agresivitate crescută. Aici intra și tulburări de dezvoltare sau atenție (de exemplu ADHD) sau tulburări din spectrul autist.

Noi, părinții români, ne aflăm într-o situație ingrată. Pe de o parte nu suntem prea informați când vine vorba de creșterea armonioasă a copiilor. Pe grupurile de mămici pe care sunt citesc adesea replici care neagă fără niciun argument real studii de psihologie infantilă și împing în față argumentul suprem că părinții noștri au știut mai bine când ne-au mai dat câte o palmă: “uite ce bine am ajuns!”. Eu pot spune răspicat că nu am ajuns bine, deși violența fizică nu a existat în familia mea. Dar a existat presiunea succesului. Am mai scris despre asta aici. 

Pe de altă parte, am observat de când eram mică un fenomen foarte ciudat: bolile psihice nu atrag empatie din partea celorlalți. Fie pentru că nu înțelegem ce se întâmplă exact în mintea celui care se comportă atât de straniu, fie pentru că nu vrem să ne batem capul, nu îi prea băgăm în seamă pe cei care au o boală psihică la fel cum îi băgăm pe cei despre care am aflat că au cancer, de exemplu. Când vine vorba de copii cu boli psihice se întâmplă ceva de-a dreptul meschin: nu numai că nu manifestăm nicio urmă de empatie pentru boala copilului, însă tindem să aruncăm săgeți din priviri și părinților care, fie nu au născut ce trebuie, fie nu au știut să ceară ajutor de a ajuns copilul lor așa. Și este foarte trist că putem da dovadă de o gândire atât de superficială și de inumană.

*

În dimineața zilei de 14 decembrie 2012 Adam Lanza, în vârstă de 20 ani își împușcă mama. Merge apoi până la Școala Sandy Hook și mai împușcă 20 de copii și 6 cadre didactice și apoi se sinucide. Îmi amintesc perfect știrea asta și ce a urmat apoi. Miile de comentarii pe care le citeam nu făceau altceva decât să dea vina pe mamă: băiatul era bolnav psihic, deci ea e responsabilă că nu l-a tratat mai devreme și că nu a cerut ajutor. Probabil că mulți părinți nu o fac. De teamă să nu fie stigmatizați sau marginalizați, de teamă să nu își vadă copilul închis într-un sanatoriu sau pur și simplu din cauza sentimentului de vină pe care îl poartă inconștient cu ei înșiși că nu au fost în stare să crească un copil normal. Iar apropiații au o mare parte de vină aici. De câte ori nu am aruncat vreo privire tăioasă unei mame care se chinuia să își calmeze în parc copilul extrem de gălăgios sau de arțăgos? De câte ori nu am bătut din picior deranjați de plânsul neconsolat al unui bebeluș, așteptându-ne ca mama, deja vizibil extenuată și nervoasă, să facă naiba o dată ceva să oprească plânsul ăla enervant? Ei bine, genul ăsta de atitudine îți ia vocea ca părinte, de cele mai multe ori. Pentru că stai tot timpul cu amenințarea că s-ar putea sa fii acuzat că ai eșuat ca părinte.

Dar și când realizezi că există o problemă în familie ta și cauți ajutor specializat, te lovești de un sistem care nu are nicio resursă pentru tine și care e invalid. Casa Jurnalistului a publicat o anchetă care a avut în centru un astfel de caz.

Un bărbat pletos intră într-un amfiteatru al Universității Gheorghe Asachi din Iași cu o bombă confecționată dintr-un proiectil neexplodat din al Doilea Război Mondial.  

„Sunt un terorist, am o bombă la mine, vă rog să chemați poliția!”

 Vrea să arunce în aer facultatea unde și-a luat licența și un master în bio-inginerie medicală. 

 Profesorul de la catedră îl ia la mișto: „De care poliție vrei să chemăm, jandarmii, mascații sau trupele antitero?” Teroristul e transpirat și tremură. Așază bomba pe catedră, înfășurată într-o cergă de lână, și lângă ea patru bidoane cu benzină.Din proiectil iese un cablu care duce la un detonator legat de mână. „Dacă apăs butonul ăsta, moare toată lumea din sală!” Studenții se retrag în băncile din spate. Profesorul iese din sală, intră decanul, se face o busculadă.

 Teroristul atinge declanșatorul. BUM!

Puteți citi povestea integral aici.

*

Despre parenting necondiționat am mai scris. Despre influența noastră asupra sănătății psihice a copiilor noștri la fel. Este de datoria noastră să știm ce anume din comportamentul nostru ne afectează copiii. Fie că am preluat modelul palmei la fund de la părinții noștri, fie că trecem noi înșine printr-o depresie netratată, fie că ne manipulăm într-un mod uneori inconștient copiii, din dorința de a ne rezolva anumite eșcuri personale, toate acestea sunt cauze foarte des întâlnite ale depresiei și anxietății infantile. Însă sunt cazuri în care vina nu este a noastră și cel mai indicat ar fi să căutăm ajutor specializat.

Vă recomand un documentar realizat de HBO și difuzat anul acesta. Se numește A Dangerous Son (Un copil periculos) și îl puteți accesa dacă aveți HBO GO aici. Face o prezentare foarte bună a unor situații reale în care sunt aruncate mai multe familii, în interiorul cărora există un copil cu o tulburare comportamentală. Poate în felul acesta vom înțelege cât mai mulți că există o dramă cu multe tentacule într-o astfel de familie, că tulburarea psihică este o boală la fel de gravă precum cancerul și că un cuvânt de mângâiere poate face minuni pentru un părinte care se confruntă cu așa ceva.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!

* Checkbox GDPR is required

*

I agree

Please enter your name here