Generația Z

Scriu acestă postare să mă descarc și, în egală măsură, să îmi prezint optimismul în legătură cu “generația Z”. Am început să o cunosc de puțin timp. Până acum nu mă mai intersectam cu ea decât în medii în care interacțiunea profundă e imposibilă.

Am început să intru în lumea lor, atât cât îmi permit ei, de când am început să predau seminariile de la facultate. O mare provocare pentru mine; toată viața am spus sus și tare că nu vreau să devin profesor de niciun fel și nu vreau să fac copii. Am încălcat ambele dictate, pe care le-am exprimat solemn pe la 20 de ani. Și poate că încălcarea asta a propriilor principii, setate imatur, este una dintre cele mai bune alegeri pe care le-am făcut.

Generația Z este acea generație de tineri care s-au născut după 1995. Acei copii care s-au născut în era digitală. O eră în care cărțile sunt asemănătoare arhivelor din Biblioteca Națională, pentru care investiția într-o muncă legitimă din aproape orice domeniu este înlocuită de piraterie și exemplele pot continua.

Cred că s-a discutat dintotdeauna despre diferența dintre generații. Citeam în “Mitul Copilului Răsfățat” scrisă de Alfie Kohn, că discuțiile acestea se regăsesc încă din Grecia Antică: de pe atunci își acuzau vârstnicii copiii sau nepoții de nesupunere, lipsă de educație, răsfăț și multe alte lucruri pe care le-am auzit și noi de la vârstnicii cu care ne-am intersectat, la un moment dat. Argumentația e foarte bine documentată. Poate mulți părinți ar trebui să citească mai întâi această carte pentru a conștientiza cât de multe stereotipuri și prejudecăți ne înconjoară și cum am devenit prea puțin critici în ceea ce ne înconjoară sistemul de valori și credințe. Și argumentează temeinic că nu există nicio dovadă empirică aptă să demonstreze acest lucru, pentru că nu există studii în domeniu care să prezinte date clare. Realitatea socială trebuie măsurată pentru a afirma sus și tare că un fapt se confirmă. Altfel, vorbim despre ceva neplauzibil. Ceva neverificat.

Sociologii totuși au făcut un pas înainte și au realizat studii care să îi descriu pe acești tineri care se află într-o simbioză totală cu mediul digital și care diferă fundamental de generația Y, adică mulți dintre noi, născuți între 1980 și 1995. Nu voi bate mult câmpii pe această caracteristică, o regăsiți foarte bine expusă aici.

Eu nu vreau decât să vă prezint niște concluzii personale, pe care le-am tras după aceste seminarii, dar care sunt convinsă că se vor schimba cunoscând noi și noi “zeți”. Vă repet, sunt concluzii mele și pot fi supuse unei critici de către oameni care dețin o experiență mai pertinentă decât experiența directă, dar totuși limitată, pe care o am eu acum.

Testul suprem a fost un moment care avea simpla menire de a sparge gheața: o mică prezentare legată de ei, de pasiunile lor, despre ce i-a îndemnat să ajungă la această facultate și ce visuri au pentru viitor.

Recunosc că mă așteptam să aud niște idealuri magnifice dar asemănătoare unor utopii; motiv de dezamăgire raportat la viitorul lor într-un capitalism sălbatic. Nu a fost cazul pentru o proporție supărător de mare.

Undeva la 70% dintre ei nu știau cum să se definească în termeni de pasiuni sau elemente de diferențiere. Se tratau și tratau subiectul foarte superficial. Răspunsuri precum: “am venit aici pentru că era aproape de casă, pentru că a fost ușoară admiterea, pentru că programul e lejer și am mult timp liber” au patronat majoritatea prezentărilor lor. Evident că o direcție prea clară e greu să obții la vârsta aia. Însă platitudinea pe care au afișat-o și lipsa de încredere sau de autoconștientizare, m-au frapat.

Acum voi suna probabil ca o bătrână profesoară din fostul regim, dar oamenii din generația mea..heheeei, cât de bine erau ancorați în visare perpetuă și obiective imposibile. Poate că amintirile îmi joacă și mie feste acum, poate că de fapt nu am fi fost cu nimic diferiți dacă am fi trăit în același context. Dar nu am fost. Am cunoscut cărțile pe-ndelete, aveam proiecții, uneori nerealiste sau exagerate, despre viitor. Proiecții care cu siguranță nu s-au materializat la magnitudinea la care le-am gândit atunci. Dar existau.

Cât despre restul, m-am bucurat să văd că există. Că au multe întrebări, că te descos și insistă dacă nu au obținut exact ce vor. Că sunt bureți pentru orice informație pe care ei o consideră valoroasă. Te caută apoi când ieși din sală și discuția continuă. Și nu se tem să te întrebe ce crezi despre aspirațiile lor, ce știi, e bine, e rău? Studenți care au înțeles ce li se potrivește pentru că au experimentat și au făcut multe jocuri de rol cu ei înșiși și care acum trag cu dinții de acel vis, prin perfecționare pas cu pas.

Ar fi bine să știm ce îi motivează încă pe acești tineri să alunece pe lângă determinismul digital și să caute substanță. Ne ajută pe toți. Altfel…viitorul nu sună bine!

 

 

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here