luptă fizică

Vreau să vă povestesc despre cum m-am speriat până la teroare de propriul meu copil mic și blond, același care-mi reamintește zilnic de entropie, necunoscut și factorul de risc, apropos de cursurile de economie din facultate. Această mică rachetă blondă a reușit să mă sperie la fel cum m-ar speria poate un câine feroce, un adult perculos sau vreo mașină care gonește puternic spre mine. La nivelul adrenalinei.

Se întâmpla acum câteva zile, pe seară, la ora noastră obișnuită de hârjoneală. Totul începuse conform planului, desenaserăm deja cu creta pe tăbliță, apoi pe masă, apoi pe toate covoarele, pe pisică dar s-a plictisit repede. Am luat cuburile de lemn, însă se vedea că nu are stare pentru așa ceva și vrea ceva antrenant…ceva fizic care să le mai zdruncine puțin liniștea vecinilor de jos. Ceva ascuns prin casă cu tropăieli, ceva alergat sau vreo luptă fizică cu perne și trânteli.

Noi facem asta deseori. Ne luăm la trântă și în general se râde copios, se lasă cu gâdilat și pupat. E ok, ne detensionează pe amândoi și se pierde orice urmă de stres sau gram de forță pe care îl mai conservasem de-a lungul zilei.

Zis și făcut, ne-am ascuns prin casă, pe după perdele, până ne-am găsit în pătuțul lui. Acolo chicotelile de rigoare, gâdilat, ce mai, distracție maximă și urlete care răsunau în tot cartierul. Am auzit atunci cel mai molipsitor râs, de o puritate fantastică. Ne dăduseră lacrimile și nu mai încetam să ne prindem de mâini, să ne aruncăm pe saltea și să ne epuizăm energiile.

Ce nu am observat eu pe moment era faptul că dominam puțin “lupta” asta fizică. În sensul că îi prindeam mâinile repede. Și e un motiv simplu pentru asta. Îmi țintește permanent părul. De aia se poate agâța el cel mai bine și o face cu cea mai mare sinceritate și determinare. Dar el a observat pe parcurs faptul că îl domin și râsul i s-a transformat treptat într-un icnit, de parcă își incanta toate puterile pe care nu le avea.

Cert e că eram foarte aproape de fața lui și când s-a întors, mi-a aruncat cea mai determinată privire, o privire care transmitea un singur lucru, că mă va doborâ. Avea ceva de spartan în acea grimasă și ceea ce în mod normal m-ar fi amuzat, acum m-a speriat teribil.

M-am gândit instant la faptul că dacă în fața mea ar fi fost un adult, m-ar fi strivit. Ce nu pot face fizic, compensează prin forță emoțională. M-am tras ușor înapoi și l-am mângâiat. Apoi, i-am vorbit blând și s-a cuibărit lângă mine. Îi dispăruse deja grimasa aceea de mic luptător și era ca o pisicuță care își aștepta masajul.

Am stat în seara aia trează ore bune, după ce a adormit, în timp ce-mi treceau prin minte tot felul de concepte: instinctele cu care ne naștem, forța emoțională brută, hazardul și apoi cultura și familia. Și ce asemănare mare e între copiii aștia mici și acele pietre de ametist abia scoase din mină, de un violet amețitor și ascuțite; rolul nostru e imens și atât de greu de cuprins mental uneori. Dar reușești în astfel de momente. Și e posibil să te sperii, cum am făcut eu.

2 COMMENTS

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!

* Checkbox GDPR is required

*

I agree

Please enter your name here