Belgrad
Beldrad - arhivă personală

Acum câțiva ani obișnuiam să călătoresc mult. Organizația internațională pentru care lucram era un colos de proiecte, experiențe, oameni și întâlniri. Dacă ați văzut vreun film care o prezintă pe ea, această femeie care și-a construit o carieră și care țopăie dintr-un avion în altul pentru întâlniri de afaceri, vă puteți imagina viața mea în tot acest timp.

Săptămânal primeam câte un ordin de deplasare. Rusia, Serbia, Londra, Slovenia, Italia. Am bifat aproape tot continentul în mai puțin de 2 ani. Acestor călătorii le lipsea totuși condimentul specific, contactul cu amprenta culturii locului, răgazul de a sta pur și simplu o zi și de a explora sinestezic măcar puțin din aerul acelui oraș. Pentru că o călătorie nu se oprește la destinație și la ideea că pleci undeva. O călătorie înseamnă emoție, poveste, oameni și o energie unică.

Călătoria mea în Belgrad avea să devină o astfel de experiență sinestezică. Am ajuns la birou într-o luni dimineața. Un început de săptămână enervat de o aprilie mult prea ploioasă. Mi-am deschis fără prea mult interes Outlook-ul și am început să înot prin zecile de newsletter-e la care nici până în ziua de azi nu știu de ce mă abonez. Le șterg rapid și în timp ce merg să îmi iau o cafea, mă intersectez cu Anamaria, directorul regional. Întrebarea a venit brusc și parcă firesc: “Olga, vrei să mergi în Belgrad la o conferință pe tema schimbărilor climatice?”

Sigur că vreau. Cunosc datele și dimensiunea problemei. Dacă nu merg pentru mine, voi merge pentru copilul pe care îl voi fi născut 3 ani după. Desigur, pe atunci nu știam de existența lui așadar am decis să merg pentru mine. Plecarea era miercuri dimineața. Am început să dialoghez cu sfântul Google care speram să-mi prezinte niște obiective turistice. Am citit despre Kalemegdan și m-am oprit. “Voi bate la pas orașul. Voi cere indicații și voi lega conversații. Sper că nu voi păți nimic”, mi-am zis.

Marți seara, în timp ce îmi pregăteam eternul troller pe dimensiuni specifice unui zbor low-cost, primesc un telefon de la prietenul meu fotograf Valeriu. Mă invită ca de obicei la o bere pentru el și un Martini sec pentru mine. Îmi place acest Valeriu. Are un stil straniu de a încarcera realitatea. În fotografiile lui citesc microuniversuri. Ne întâlnim într-un pub și ne începem poveștile. El îmi arată fotografiile din săptămâna în curs: un pomelnic făcut într-un apartament mic al unui bloc obscur din Rahova. Ușa era deschisă pentru oricine voia să-l omagieze pe răposat. El a omagiat așa cum a știut. A surprins masa tipic românească, cu vin de țară în carafe și aperitivele cu măsline și brânză telemea. Eu îi povestesc că nu pot face noapte albă. A doua zi dimineață plec în Belgrad. Simt cum amintiri erotice îi luminează fața și nu mă înșel: “Dacă mergi în Belgrad trebuie să o cunoști pe Milena”. Nu a terminat bine propoziția că era deja cu telefonul în mână formând un număr cu +381 în față. Milena îi răspunde numaidecât și începe o conversație a cărei protagonistă eram eu și călătoria mea. Îi explică aproape autoritar că trebuie să mă primească așa cum numai sârbii știu și că ne vom potrivi ca două picături de apă. Închide telefonul și îmi spune scurt: “vezi că ai întâlnire cu iubirea vieții mele. Să nu te văd că stai încuiată în camera de hotel cu cărțile și filmele tale deprimante”. Iau numărul de telefon și plecăm spre casele noastre bucureștene.

Călătoria a durat puțin peste trei ore, cu o escală în Viena. Am citit Spuma Zilelor tot drumul și m-am detașat complet de povestea reală. Eram parte din nufărul care îi creștea lui Chloe în plămân când aud anunțul de aterizare și mă trezesc subit. Ajunsă la hotel, încep să mă gândesc ce pot face. Aveam o zi întreagă la dispoziție doar pentru mine. Sau și pentru…Milena? O sun. Îmi răspunde repede într-o engleză cu accent balcanic, ca al meu. Discuția a fost foarte scurtă: mi-a spus în câteva cuvinte că vrea să îi cunosc prietenii și că îmi va chema un taximetrist care îi e prieten să mă ducă acolo, pentru că restul sunt jnapari cu străinii. Închid telefonul, apuc să arunc ceva pe mine și deja mă sună de la recepție că a ajuns un taxi care mă așteaptă.

Mergem pe străzile periferice ale Belgradului și îmi amintesc de anii ’90 când mă plimbam cu ai mei în zona Bucur-Obor. Asemănarea era izbitoare: magazine învechite cu tot felul de obiecte prăfuite, litere enorme de fier care probabil anunțau vreo croitorie sau băcănie. Însă de la un punct intrăm într-o zonă diferită dar totuși asemănătoare centrului vechi din București. Clădirile devin dintr-o dată impetuoase, vopseaua e proaspătă și cu un exercițiu de imaginație îi puteai simți mirosul, terasele înghesuite…totul aducea a București.

Milena este de o frumusețe tipic balcanică. Ochi migdalați, parul tuns scurt pe stilul punk, buze voluptoase și un corp perfect. Mă ia repede de mână și începem să străbatem rapid străduțele înguste din centrul Belgradului. Îmi spune în fugă că vom merge la un prieten scriitor care dă o petrecere pentru că tocmai și-a publicat prima carte de poezii. Nu a vândut niciun exemplar. Dar dacă o udă cu puțină slivovitza, cu siguranță afacerea va merge ca pe roate.

Milena
Milena – arhivă personală

Ajungem în fața unui bloc de patrimoniu. Design-ul său e un conglomerat care curge fără niciun fel de sincope de delienații balcanic-otomane și ecouri de neorenaștere spaniolă. Apartamentul său face notă discordantă: primează mobila IKEA și stilul scandinav. Dar are o bibliotecă enormă și o terasă aproape colonială.

Belgrade
Balcony view – personal archive

Când am intrat în apartament erau deja adunați acolo în jur de 7 oameni, printre care și viitorul potențial poet. Se ascultă Abba și se beau tot felul de rachiuri, care mai de care mai aromate, tari sau dulci. Se bea Rajika (un fel de gin), Medovaca și Slivovitza cu miere. Și se bea temeinic. Curând ne mutăm cu toții pe balcon și începem să ne povestim viețile, tradițiile, obiceiurile, of-urile naționale sau regionale și admirăm luna roșie care luminează întreg centrul. Ei sunt mândri. Sunt mândri de ei, de părinții lor, de țara lor și de tot ceea ce îi înconjoară. Detestă faptul că nu au un metrou totuși: “de-am fi avut și noi un Ceaușescu…” Le povestesc totuși că un metrou nu merita toate celelalte represalii. Începem să vorbim despre revoluții și căpătăm un patos pe care nu l-am fi avut nici dacă am fi fost acolo. Pe fundal se aude Bon Jovi.

Nu pot să descriu suficient de detaliat ce sentiment plăcut am avut printre acei oameni care se deschiseseră ca niște cărți în fața unei străine. Aveam senzația că ne știm dintotdeauna. Că nu avem secrete și că ne putem completa frazele. Ideologic eram la fel de exuberanți, de liberi și de plini de posibilități. Afumați bine, am decis în unanimitate că trebuie să văd măcar cetatea și să înțeleg semnificația ei. Am pornit așadar spre ea și am parcurs-o pe toată. Toate fotografiile pe care le-am făcut sunt blurate. Pe atunci aveam o cameră foto veche, fără stabilizator. Dar le prefer unor fotografii preluate de pe bazele de imagini. Invocă trăirea mea, alături de niște oameni minunați și alături de Milena.

Belgrad
Belgrad – arhivă personală
Belgrad
Beldrad – arhivă personală
Belgrad
Belgrad -arhivă personală

 

Articol editat pentru Super Blog 2018

 

 

 

 

 

1 COMMENT

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!

* Checkbox GDPR is required

*

I agree

Please enter your name here