Empatia

Suntem animale sociale. Vorbesc despre o complexitate și un sofisticare ce pot fi rezumate apelând la nucleul lor cognitiv: regulile sociale și conduita noastră din viața de zi cu zi într-o societate la fel de complexă ne cere să ne dezvoltăm aptitudini sociale prin care să putem interacționa zilnic cu o mulțime de alți indivizi și acțiunile  lor. Ne definesc intențiile, dorințele personale, o moștenire culturală și un set de credințe printre care se află și respectul pentru ceilalți.

În ultimele decenii au apărut numeroase studii care definesc creierul uman drept un organ social. Iar aceasta vine din premiza că este construit în așa fel încât să preia semnale din mediul social. În acest context, sinele și comunitatea sunt interdependente pentru că fiecare creier, după cum explicam aici este modificat și construit prin experiențe personale și de multe ori aceste experiențe sunt interacțiuni cu alte persoane.

Un grup de cercetători a început un experiement interesant în anii ’90, studiind creierul unei maimuțe macac. Ei se foloseau de electrozi pentru a monitoriza neuronii individuali. Experimentul semăna la început cu cel al lui Pavlov, se foloseau de mâncare: când maimuța mânca o alună se activa un anumit electrod. Printr-o întâmplare, unul dintre cercetători a gustat și el o alună, în timp ce maimuța îl privea. Acest moment a marcat o schimbare majoră în definirea actuală a creierului: în acel moment, s-a activat în creierul maimuței același electrod care se activase atunci când maimuța mânca efectiv o alună. Practic s-a descoperit atunci cum creierul maimuței este influențat și devine activ doar privind acțiunile altcuiva. Aici s-a discutat pentru prima dată existența neuronilor-oglindă.

S-a început studiul acestor neuroni-oglindă care mai au o caracteristică: ei reacționează doar la un act realizat cu intenție, când este perceput un anumit scop sau există previzibilitate.

În acest moment, oamenii de știință încă încearcă să identifice acești neuroni oglindă  la om. Însă sunt tot mai multe ipoteze care lansează ideea că ei sunt responsabili pentru empatizare în cadrul relațiilor dintre oamani.

Dacă vă amintiți celebra dilemă: de ce casc oamenii când îi văd pe alții căscând? Neuronii oglindă sunt răspunsul. Dacă o persoană care se află în fața ta urmează să facă un lucru predictibil din experiență, acești neuroni oglindă își vor da seama ce intenționează să facă persoana, chiar înainte ca ea însăși să își dea seama. Mergând pe acest fir, dacă luăm în calcul ceea ce vedem, mirosim, atingem și gustăm  în lumea din jurul nostru putem oglindi nu numai intențiile comportamentale ale altora, ci și stările lor emoționale.  Și de aici se naște ideea de legătură dintre neuronii oglindă și sentimentul de empatie. Cu alte cuvinte, ei ne permit nu doar să imităm comportamentul celorlalți, ci și să rezonăm cu stările lor emoționale.

Este încă un motiv pentru care oamenii de știință numesc creierul un organ social. Este biologic construit astfel încât să ne echipeze să putem trăi în relații, să înțelegem ce transmit ceilalți la nivel emoțional și să ne influențăm reciproc.

Revenind la copiii noștri, acest lucru înseamnă că relațiile pe care și le construiesc sau în care se află în mod automat vor pune bazele modului în care vor relaționa pe viitor. Înțelegerea în tandem a termenului de noi și eu individual, și păstrarea unui echilibru al implicațiilor acestora are un mare cuvânt de spus în calitatea relațiilor de atașament cu persoanele cu care relaționează. În cadrul acestor interacțiuni care se petrec zilnic, copiii dezvoltă multe aptitudini: o bună parte se leagă de interpretarea comportamentului nonverbal, a expresiilor faciale, împărțirea cu ceilalți și, mai târziu, sacrificiciul. Ei învață dacă pot avea încredere în ceilalți, dacă li se răspunde nevoilor emoționale și dacă, la rândul lor, se simt suficient de protejați pentru a-și asuma riscuri și a da un vot de încredere.

Toate aceste experiențe legate de relațiile cu ceilalalți le programează creierul pentru a simți ce înseamnă noi și pentru a putea empatiza cu ceilalți. Creierul se folosește în permanență de asocieri: pozitive sau negative. Așadar, nu e cu nimic exagerat să afirm acum că noi, în calitate de părinți, educatori, bunici, bone și orice altă persoană care interacționează cu un copil în dezvoltare, influențează dramatic viitorul lumii prin faptul că le arătăm constant modul în care noi relaționăm cu alții. Iar acest mod le va da noțiunea de normalitate în context social.

 

 

 

 

1 COMMENT

  1. […] Însă partea bună e că etapa asta nu va dura mult. Sper. Copilul va îndrăgi mersul la grădiniță, dacă aceasta este aleasă cu grijă, are personal instruit și practici blânde. Creierul uman este un organ social, este făcut să își dorească relații cu ceilalți, iar aici nu este vorba doar despre părinți. Citiți mai multe despre asta aici. […]

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here