Roluri

Citesc articolul pe care îl am în față, un articol publicat de Psychology Today, și nu pot să nu mă gândesc la rolul pe care l-am jucat eu în copilărie. Nu e ușor de găsit. Voi încerca o parafrază a unei părți din articol să înțelegeți la ce mă refer:

Dacă vrem să înțelegem ce se întâmplă în familia și mariajul nostru, trebuie să începem să înțelegem structura dramatică a familiei în care fiecare dintre noi am crescut, în mod particular rolurile pe care ni le-am asumat și cum am ajuns să ni le interiorizăm.

Aceste roluri, la care se referă Dr. Napier, se referă la funcțiile care ne-au fost atribuite în copilărie de către părinții noștri, când eram foarte tineri. Uneori chiar înainte să ne naștem. Nu am ales noi aceste roluri. Și nici părinții noștri, într-un mod conștient. Dar ele au existat acolo, bine plantate în stratul vizibil sau mai puțin vizibil al regulilor familiei. Prin recompensă sau pedeapsă, cu toții am fost învățați să onorăm codul familiei. Și cum îl puteam onora? Prin asumarea acestor roluri și atitudini croite doar pentru noi.

Există multe astfel de roluri: copilul împăciuitor, cel care caută să asigure echilibrul când unul dintre părinți este agresiv, copilul parental este adultul în miniatură, își asumă responsabilități mari în casă și în relație cu frații săi și uită, sau nu mai are timp, să fie copil. Există apoi copilul marital este de regulă cel care umple golul unui divorț și îi oferă părintelui rămas prietenie, compasiune și suport emoțional. Despre copilul dependent am auzit cu toții: este copilul care a fost învățat, într-un mediu sever, că nu se descurcă bine la nimic și că este slab. Copilul invizibil sau copilul nedorit are poate cel mai tragic rol, în timp ce copilul erou va lupta pentru note bune și tot felul de gratificări externe, ajungând un adult condiționat de imaginea pe care alții o au despre el.

Eu întruchipez într-o pondere mare copilul erou. Am mai scris despre asta. Poate vă gândiți că e cel mai puțin nefericit exemplu, dar vă asigur că și el vine cu propria taxare în viața de adult. Un adult care ține cont prea mult despre ceea ce cred ceilalți și uită să mai vorbească cu sine, un adult care se plictisește când viața e doar viață și apelează la trucuri mai mult sau mai puțin sănătoase pentru a umple golul, e departe de a fi privilegiat.

Nu cred în familia perfectă pentru că nu cred în perfecțiune, deși sunt perfecționistă. Dar cred în luciditate și cred că din momentul în care devenim părinți suntem responsabili de a ne feri copilul de astfel de roluri. Pentru că treaba lor este să fie copii și atât. Nu trebuie să suplinească nimic, nu trebuie să umple niciun gol. Îl umplu oricum, nu e nevoie de o directivă pentru asta. E ceva la care merită să ne gândim. Și să ne întoarcem iar la copilărie pentru a ne dezvălui în fața noastră – adultul de azi.

 

2 COMMENTS

    • Era generația aia de copii premianti, lauda parintilor. Si eu am scapat greu. Si nu in totalitate. Acum ma pun sa analizez inainte sa ma arunc in competitii

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!

* Checkbox GDPR is required

*

I agree

Please enter your name here