Imagine preluată de pe pexels.com

Zilele trecute stăteam cu A. într-un parc și observam mai atent ce se întâmplă în jurul meu. De multe ori, până acum, mă cufundam în gândurile mele și nu-mi mai rămănea nicio fărâmă de atenție pentru ceilalți, excepție făcând A., binențeles. Însă de când cu episodul cu problemele de socializare, despre care am vorbit aici, încerc să mă aduc forțat în prezent și să las nopții tainele ce-i aparțin. Lângă mine, pe o băncuță, o mamă stătea cu un telefon în mână, mulți copii de toate vârstele alergau frenetic în jurul nostru, câțiva oameni în vârstă înjurau vremurile tare și răspicat. Nimic neobișnuit în acest mix pe Mihai Bravu, acolo unde generațiile se ciocnesc permanent.

Dintr-o dată, o fetiță, să fi avut vreo 4 ani, începe să plângă tare și vine la femeia care stătea lângă mine pe bancă, cu o păpușă croșetată ruptă în două. Am înțeles printre lacrimi și suspine că se agățase într-un tub care ieșea din tobogan, în timp ce sărise pe el. Reacția ce a urmat m-a umplut de tristețe.

-E lasă că așa îți trebuie, ți-am zis să o lași pe bancă în timp ce te joci pe tobogan. Mai era și de la bunica. Și nu o să mai primești niciodată o păpusă așa frumoasă, așa cum le făcea bunica. Știi de ce? Pentru că a muuurit. De aia. Data viitoare să înveți să apreciezi lucrurile.

M-a șocat, vă spun sincer. Pe lângă faptul că în răspunsul ei nu a existat urmă de empatie față de copil, a adus în discuție o instanță dură, soră cu șantajul emoțional. Și mă întreb ce fel de relație vor avea cele două atunci când copila va înțelege că este o ființă de sine-stătătoare, că poate construi o lume întreagă cu propriile mâini și că părinții nu îi poți schimba dar te poți lipsi de prezența lor.

Chiar trebuie să ni se reamintească în mod constant că nu suntem stăpânii propriilor copii pentru a ne menaja relația cu ei și a nu o lăsa să cadă în derizoriu?

Chiar și dacă tăiem din ecuație viitorul îndepărtat, chiar dacă nu ne gândim deloc la viitor și rămânem ancorați în clipa prezentă, ce fel de traumă interioară sau formă de depresie trebuie să trăiești să pierzi orice urmă de contact cu copilul tău?

Nu vreau să cred că poate exista o răutate pură și fără motivație față de un copil care suferă. Probabil ascundea la rândul ei o rană care trebuia vindecată, probabil că nu îi era bine și probabil că răspunsul ei nu va face altceva decât să adâncească prăpastia dintre ea și o viață liniștită.

Copila aceea va crește, va deveni o adolescentă plină de hormoni și de idei personale și tot ce pot să îi doresc mamei este multă răbdare și multă înțelepciune în a-și asuma partea de vină și a încerca să lipească bucățică cu bucățică relația ce a mai rămas.

Trist…

 

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!

* Checkbox GDPR is required

*

I agree

Please enter your name here