depresie
boredpanda.com

Nici nu știu de unde să incep să vă povestesc despre mine. Nu știu dacă interesează pe cineva în mod deosebit și probabil că scriu pe Capturi Urbane pentru că simt nevoia unui jurnal mai degrabă decât nevoia unui blog. Nu neg că încerc să creez, de cele mai multe ori, un conținut care să aibă o oarecare utilitate. Dar astăzi utilitatea se îndreaptă către mine. Simt nevoie de o destăinuire completă și fără menajamente. Pentru că sunt un om atipic. Sau cel puțin așa mă vedeam până de curând. Acum realizez că probabil sunt doar depresivă și trăsătura asta s-a implantat treptat șși trainic încă din copilărie.

Nu îmi amintesc foarte multe lucruri de atunci. Pentru că probabil e nevoie de emoții puternice pe care mintea ta să le asocieze cu anumite întâmplări să fii capabil să ți le amintești peste ani. Dar am câteva momente care mi-au rămas întipărite în minte și au o tentă puternic negativă. Îmi amintesc despre mine, copilul, că eram de nestăpânit. Trăiam deseori o furie greu de înțeles pentru vârsta aceea. Și nu numai că simțeam furia asta care pornea de la cele mai banale situații. O exteriorizam distructiv. Îmi amintesc că aveam multe pisici. Îmi tot luam pisici să le cresc și aveam pretenția ca ele să se comporte așa cum voiam eu. Când eram în școala generală, aveam o birmaneză pe nume Cookie. Episodul ăsta mă pune pe gânduri și acum și nu mi-l pot explica complet. Cookie a ieșit afară (noi stăteam la parter) și, pentru că nu a venit după nenumărate strigări, am devastat toată mobila din dormitorul meu. Devastat la propriu pentru că nu a mai rămas niciun sertar întreg, noptiera era bucăți și tot ce găsisem pe birou, indiferent că era vorba de caiete, statuete, manuale sau rigle, au ajuns fie făcute bucăți, fie aruncate prin toate colțurile camerei.

Odată cu trecerea anilor, stările astea s-au mai diminuat, dar nu complet. Nu au fost niciodată tratate. Părinții mei nu le-au adresat niciodată și nu cred că au căutat soluții. De fapt nici nu știu dacă ei au aflat vreodată de câtă agresivitate dădeam dovadă pentru că de regulă reparam  și ascundeam totul.

Acum realizez că mă chinui zilnic să par altceva decat ceea ce sunt și se pare ca jocul asta îmi iese foarte bine. Vrei să iți fiu consultant, găsim soluții, vrei să iți fiu prietenă, se găsesc sfaturi și răbdare, vrei să îți fiu iubită, pot face asta. Dar e stupid, atât timp cât eu simt că mă prăbușesc cu fiecare cuvânt frumos pe care îl predic și în care nu cred, cu fiecare atingere pe care o forțez, cu fiecare penitență pe care mi-o asum fără să fiu convinsă că am de ce.

Am devenit mamă și sunt invidioasă pe oameni pentru că au timp și îi compătimesc pentru că pare că nu știu să îl aprecieze. Depresia mea a fost acolo dintotdeauna. Am tratat-o de nenumărate ori prin toate căile posibile. Am înghițit pastile, am vorbit cu terapeuți. M-am deschis de multe ori ca o carte și am încercat să le dau o imagine de ansamblu a zilelor mele care se întind de la plictis, la nervozitate și aberație. Nu am trăit nicio traumă majoră în copilărie. Dar am trăit o presiune constantă că trebui să fiu cea mai bună. În tot ceea ce fac.

Moartea mă înspăimântă și chiar și în zilele însorite, în care totul merge bine, mă culc cu gândul că sunt fericită degeaba. Că va veni momentul în care cei dragi îmi vor muri, că va veni momentul în care eu voi muri. Și atunci, la ce bun totul? Mă tem teribil că tot ceea ce fac e derizoriu. Nu m-am născut nici în lumea, nici în papucii care trebuie. Mă lovesc constant de mediocritate și o recunosc pentru că face parte și din mine.

Sunt furioasă atunci când sunt condiționată și acum sunt mai condiționată ca oricând: material și temporal. Veritcal și orizontal. Nu mai pot fi rebela care se dezice de tot și o ia de la capăt. Nu mai pot arunca flegme generice în stânga și în dreapta și nu cred că e drept să fie așa. Ar trebui să poți arunca măcar o flegmă pe zi atunci când te lovești de oportuniști slabi și totuși prezenți ca niște buruieni.

Mă simt ca într-o luptă surdă cu mine, mai mult decât cu ceilalți pe care,pe majoritatea, nu îi înghit în general. Toate relațiile toxice au derivat din nevoi reprimate de iubire și o nevoie absurdă de stabilitate. Pentru că eu cu mine nu pot avea o relație de stabilitate. M-am pus în fața mea de prea multe ori și nu mă suport. Nu mă voi suporta niciodată. Și atunci caut experiențe care să mă distragă de la gândirea asta ciclică de potență și vulnerabilitate. Mă agasează fenomenal oamenii care se duc și dau un salariu minim pe economie să îi învețe unii cum să se placă. Îmi plac cei care le iau banii. Și-o merită pe deplin. Și când le spun asta,pentru nu îmi stă în fire să mă abțin să fiu o vacă nenorocită, văd cum încep să îți piardă iar echilibrul ăla impus de pseudocalități recitate zilnic în fața oglinzii.

Nu îmi place că trece timpul. Mă destabilizează pietrele astea de hotar pe care trebuie să le bifăm. Mi-a tot fost antipatic acest timp și singura lui acțiune de a trece că nu am planificat mare lucru și m-am lăsat dusă de val. Valul s-a transformat într-o mocirlă grețoasă și într-o mâzgă atipică de noroi combinat cu rahat de câine. E cam și cum aș fi băut zeci de kile de Babanu care mi s-a înscris în ADN și mahmureala după el îmi scrie acum povestea.

 

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!

* Checkbox GDPR is required

*

I agree

Please enter your name here