Maresalul Antonescu
Imagine preluată de pe Historia

Astăzi am asistat la poate cele mai emoționante momente pe care le-am trăit până acum. Am ajuns lângă Palatul Regal cu puțin timp după ce sicriul Regelui Mihai I fusese scos în piațetă. Am trăit colectiv o solemnitate greu de descris în cuvinte. Plutea în aer acel sentiment apăsător al sfârșitului, al neputinței și regretului. Mulți oameni aveau lacrimi în ochi și nu toți erau în vârstă.

Am pierdut un reper moral, un rege și o întreagă cultură care a fost intens manipulată, înjosită și ascunsă, în ultimii 60 de ani. 60 de ani pentru că și în acest moment sunt oameni care afirmă cu tărie că “abdicatorul” nu merita asemenea omagii. Că traficul blocat a fost prea mult pentru această “moluscă trădătoare de neam”. Și că ar fi mai bine să ne îndreptăm atenția, mai degrabă, către ziua de 1 iunie 1946. Acolo zace adevăratul erou, iar noi, toți cei care plângem astăzi, ne aflăm într-o eroare istorică. Pentru cei care nu știu 1 iunie 1946 este ziua în care a fost executat Mareșalul Antonescu. Iar pentru mulți, el este adevăratul erou al acelor timpuri.

Cunosc mai multe mituri politice postdecembriste (lucrarea mea de licență a avut tema asta ca subiect) iar acela că Mareșalul Antonescu ar fi salvat mii de vieți evreiești și că nu a existat niciun Holocaust în România este unul dintre ele. Am citit articolul lui Dragoș Bucurenci și m-am înfiorat. Vă recomand tuturor să îl citiți. Este franc și are argumente. Unul dintre ele este cartea scrisă de Hannah Arendt, pe care am început să o citesc imediat cum am citit articolul lui Dragoș.

Nu vreau să mă arunc într-o recenzie până nu termin de citit toată cartea, însă vreau să vă fac cunoscute câteva aspecte din această carte: în primul rând, Soluția Finală nu s-a implementat în toate țările care se aliaseră cu Germania Nazistă. Bulgaria și Danemarca stau ca exemple pentru acest fapt, pentru că acolo funcționarii publici au refuzat să coopereze.

Situația României este dramatică din păcate. Voi încerca o parafrază a ceea ce povestește Arendt:

Și totuși, în lumina a ceea ce s-a întâmplat în România, nu poți să nu te întrebi [dacă e adevărat]. Și aici s-a petrecut totul într-un mod aiuristic, dar nu ca în Danemarca, unde până și oamenii Gestapo-ului au ajuns să saboteze ordinele Berlinului. În România, până și S.S.-ul a fost luat prin surprindere, și uneori chiar îngrozit, de ororile pogromelor spontane, de stil vechi, organizate pe scară largă; chiar ei au intervenit de multe ori pentru a salva evreii de la un adevărat măcel în așa fel încât lichidarea să se facă într-un mod cvilizat.

Nu e o exagerare în a afirma faptul că România a fost cea mai anti-semită țară din Europa dinainte de război. Chiar și în secolul XIX antisemitismul românesc era un fapt deja consacrat. În 1878, Marile Puteri au încercat să intervină prin Tratatul de la Berlin și să persuadeze guvernul român să recunoască naționalitatea română a evreilor care locuiau acolo, chiar dacă ar fi rămas cetățeni “de mâna a doua”. Nu au reușit.

În august 1940, cu câteva luni înainte ca România să intre în război de partea Germaniei lui Hitler, Mareșalul Ioan Antonescu a proclamat ca toți evreii români să fie considerați apatrizi, cu excepția câtorva sute de familii care își câștigaseră cetățenia înainte de tratativele de pace. Câteva luni mai târziu a instaurat cea mai severă legislație anti-semită din Europa, asta incluzând Germania Nazistă. Categoriile privilegiate, veteranii de război sau evreii care se mutaseră în România înainte de 1918 însumau mai puțin de 10 000 de oameni, adică aproape 1 procent din toată populația de evrei dn România.

Hitler însuși era conștient de faptul că Germania era mai prejos decât România în toată această afacere, când i s-a plâns lui Goebbels în august 1941, câteva săptămâni după ce dăduse ordinul pentru Soluția Finală, că “un om ca Antonescu acționează în implementarea acestei soluții într-un mod mult mai radical decât am făcut-o noi până acum” (Jurnalul lui Goebbels).

Povestea continuă în detaliu. Când Eichmann și-a trimis consilierul pe probleme legate de evrei, Hauptsturmführer Gustav Richter, la București, Richter a raportat că Antonescu dorea să trimită 110 000 de evrei în două păduri de pe lângă râul Bug (teritoriu rusesc deținut de nemți) pentru a-i executa. Germanii au fost oripilați și toată lumea a intervenit: comandanții armatei, Ministrul pentru Teritoriile Estice Ocupate, Freiherr Manfred von Killinger.

Azi m-am întristat să văd rețelele sociale cu mesaje mesaje care îl salută pe Antonescu. M-am întristat să citesc cum bagatelizează o astfel de zi, sub pretenția că nu cunoaștem adevărata istorie. Mă întreb cine o cunoaște cu adevărat. Mă tem că suntem încă departe. Dar un lucru știu sigur: azi am pierdut un rege care și-a iubit poporul iar ziua de 1 iunie 1946 a fost ziua în care am pierdut un fanatic.

 

 

 

 

 

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!

* Checkbox GDPR is required

*

I agree

Please enter your name here