citit

Vouă nu vi se pare că lumea asta a devenit dintr-o dată foarte copleșitoare? Că avem atât de multe alegeri la îndemână că până și alegerea unei pâini îți consumă timp aiurea? Poate că sunt eu într-o perioadă mai sensibilă dar cred că o mare parte din presiunea asta zilnică și obositoare derivă strict dintr-un nivel de libertate pe care nu suntem construiți să îl asimilăm. Nu imediat, cel puțin. S-ar numi “paradoxul opțiunilor”: Adică în fața miilor de opțiuni ne blocăm și avem două posibilități:

  • ne băgăm picioarele, nu mai cumpărăm nimic și așteptăm oferta “aia” care să ne scoată din rahatul propriilor mecanisme cognitive de formare a deciziei de cumpărare.
  • cumpărăm totuși și apoi începe calvarul lui “dar..dacă?” De acolo nu ieși fără un sentiment constant de mâncărime subcutanată pe fond nervos.

Atâtea informații despre absolut orice: de la pudră de roșcove, la sisteme Montessori, la 5 pași de a-ți dezvolta inteligența emoțională, la job-uri cărora nu le mai înțelegi scopul, la 15 feluri de iaurt grecesc și alte 10 de măsline negre. E prea mult! Nu putem crește într-un mediu în care fiecare alegere e dificilă și îți produce o mie de întrebări.

Aveam multe momente seara când, înainte de culcare, rămâneam cu o stare de agitație acumulată de peste zi care nu mă lăsa să adorm. Până când am spus stop și am început să citesc ca o bezmetică.

Iubesc să citesc.  Aș face asta toată ziua și dacă ar exista o meserie pe lumea asta care ar presupune doar să citești, orice, oricât, frenetic, fără să trebuiască să mai faci altceva pe lângă, aș fi cel mai fericit om. Aș sta cu o stivă de cărți lângă mine, cu o pătură pe picioare și cu o pisică în peisaj și aș citi non-stop. Orice. Aș abandona la jumătate multe cărți, pe altele le-aș duce direct la WC, în caz că rămân fără hârtie și mi-aș asuma zgărieturile alea karmatice care stau ca dovadă că irosesc într-un mod atât de josnic visul cuiva. Un vis prost ales, fără îndoială, dar totuși un vis.

Mi se spune constant că îmi gătui ideile din fașă pentru că nu am încredere în ele. Că trăiesc prea mult pentru scopuri mărunte și că dacă aș renunța la o parte din ele și m-aș concentra mai mult pe dragostea pentru viață, aș ajunge mult mai departe. Dar eu văd tot timpul fisura, văd cangrena,

Îmi amintesc că acum vreo 10 ani, dacă aveam vreo partidă de sex reușită, mă opream la vreun fir de păr anapoda, vreo aluniță grețoasă sau vreun sunet care pur și simplu nu avea ce căuta în peisaj și se ducea dracului tot.

Mergeam la interviuri pentru angajare și ceream să inspectez birourile. Nu de puține ori am refuzat un loc de muncă pentru că fata de la HR avea o atitudine subordonată, pentru că directorul s-a grăbit să mă cunoască și mi-a comunicat direct că el nu mai simte prospețime în echipa lui, așa că a decis să o înlocuiască pe toată. A fost fie asta, fie faptul că avea o față atât de palidă că parcă ar fi băut formol în loc de smoothie dimineața și toată scena aia parcă era decupată din Dogville. 

“Un artist, când chiar descoperă o fisură, o transformă în ceva fără nicio fisură. Nu pretinde că viermele ar fi o floare sau un înger, dar încorporează viermele în ceva măreț. Știe că lumea nu-i plină de viermi, chiar dacă vede un milion sau un miliard.” Eu văd un viermișor și concluzionez că e putred totul.

Mâine: despre stereotipul de gen în Instragram și despre subtipurile selfie-ului. 

Hint: welfie is a workout selfie 

For fuck sake. 

 

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!

* Checkbox GDPR is required

*

I agree

Please enter your name here