parenting
Pexels.com

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când intru în peisajul de blogging de parenting din România, am impresia că  am intrat în lumea reclamelor la Kinder, unde mama e blondă, al dracului de sexi și de răbdătoare și copilul e acest îngeraș blond care vede dragoni și mănâncă felie de lapte să se mai răcorească.

Și nu, nu e un mesaj subliminal pentru LSD. Ar fi cel puțin mai logic să fie așa. Dar să nu ne luăm de munca agențiilor pentru că intrăm în niște coclauri dubioase în relațiile dintre ce vrea clientul, ce crede clientul și ce face agenția. Nu despre asta era vorba oricum. Când văd toate imaginile astea nu pot să nu mă gândesc decât la faptul că e fix o proiecție menită să ne arate cum ar trebui să fim și cât de greșiți suntem ca părinți cu orice abatere. Atâta blândețe pe centrimetru pătrat de text mie rar mi-a fost dat să văd. Și o spun cu ironie, evident.

Azi am discutat franc despre subiect cu o femeie pe care o admir mult. Mamă de fată de 24 de ani, supreviețuitoare de parenting, mamă singură, psiholog, antreprenor. Și mi-a zis ceva foarte mișto și foarte just: da, îți iubești copilul, dar nu e un lucru care se întâmplă așa, ca printr-o minune. E o relație în toate nuanțele ei care se construiește.

Da, ai parte de momente în care simți că nu erai pregătită să ai un copil. Nu erai pregătită poate să dai totul la o parte, să te arunci pe tine din centru și centrul să fie ocupat de copil. E o relație în care simți și frustrare și resentiment și e normal să fie așa. Numai că nu o poți spune în spațiul public. E tabu. Nu e social dezirabil să vorbești despre tine în termeni de pierderi, odată ce ai devenit mamă. Vei fi stigmatizată pe veci.

Și ce poți face cu asta? Păi, cele mai multe dintre noi ajung să se învinovățescă pentru că, deh, societatea, și ajung pe muchia borderline-ului. Ba sunt fericite și împlinite, ba urlă și aruncă supa în cap copilului, ba plâng trei zile că au făcut asta și nu spun nimănui. Și circul continuă până la capăt.

Altele, mai istețe, caută soluții: ok, m-am trezit cu acest copil minunat pe care, în mai mult de jumătate din timp, îl iubesc enorm, dar nu chiar tot timpul. Uneori mai am reminiscențe cu mine, femeia din trecut, și parcă m-aș iubi și pe mine un pic. Cu un masaj, o plimbare de scăldat ochii pe la Sephora, o noapte nebună prin Control. Sau cu un pahar de vin roșu și o carte scrisă de Miller (musai) de care să nu se agațe puradelul să îmi rupă 5 pagini în mai puțin de 3 secunde. Și să mai înțeleg atunci fix…din tot Sexus-ul.

Soluția e la îndemână pentru multe dintre noi: avem soacre, mame, vecine, whatever, care vor să ne ajute. Superb! Deosebit! Dar mai suntem astea care au plecat la facultate și și-au lăsat familiile acolo, care nu prea au niciun fel de ajutor viabil în toate treaba asta și nici vreun cec norocos în bancă din care să poată plăti și o grădiniță particulară și vreo trei bone: una de zi, una de noapte și una de schimb.

Eu am găsit soluția, fraților: șantajul. Dar nu șantaj de genul melodramatic cu închis de telefoane, urlete, Crăciunuri distruse și pahare de țuică sparte. Nu așa, maică! Cu demnitate și persuasiune.

Mai știi, mama, când eram noi mici și voi mergeați la chefuri și ne lăsați cu bunicii? Nu ați vrea și voi să veniți pe aici măcar o dată pe lună un weekend să ne destrăbălăm și noi cât mai putem? 

Sau:

Ce faceți weekend-ul ăsta? A, nimic? Păi suntem pe drum spre voi. Îl aducem pe Albert. Noi avem bilete la ….și trebuie neapărat să mergem. Venim duminică după el. Puup! 

Genul ăsta de șantaj.

 

 

 

 

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!

* Checkbox GDPR is required

*

I agree

Please enter your name here