parinte elicopter

În ultimii ani am văzut peste 40 de postări legate de termenul de părinte elicopter, părinte criticat asiduu, mai ales ca, după cum spun ceilalți părinți, se implică prea mult în viețile tuturor copiilor aflați într-un parc sau loc de joacă. Acest părinte elicopter exista și înainte dar probabil nu se găsise încă un termen pentru el. Este vorba despre acel părinte bine-intenționat dar supraprotectiv cu copiii lui, indiferent de stadiul de dezvoltare, și care pare să nu le lase loc să respire sau să facă alegeri singuri. De obicei alegerile sunt luate în locul copilului chiar și la o vârstă la care copilul ar trebui să ia acele decizii cruciale singur: alegerea liceului sau a facultății, aplicarea pentru locuri de muncă etc. 

Genul acesta de parenting este destul de evident și în cazul copilului mic: un copil care poate merge și alerga bine în mod evident este oprit de părinte în ideea că va cădea, un preșcolar care nu își leagă singur șireturile și nu are dreptul de a face alegeri vestimentare. Și exemplele continuă.

Însă adolescența târzie și viața de tânăr adult marchează momentul în care copilul devine mult mai independent și începe să își renegocieze rolul în relația cu părintele său. De aici survin o grămadă de conflicte. Aceste conflicte au existat și în cazul relației mele cu mama și probabil și voi puteți identifica multe astfel de momente în tinerețea voastră. Parentajul elicopter întrerupe acest proces natural de negociere și creează riscuri legate de încrederea în sine și capacitatea de a lua decizii pentru tânărul adult.

Alfie Kohn avea o argumentație și în privința aceasta. El spunea că se merge mult prea mult pe autonomizarea precoce a copilului în încercarea de a-l responsabiliza și de a-i creea spiritul de independență. Adevărul trebuie să fie undeva pe la mijloc. În timp ce nu e chiar în regulă să îi dictezi unui copil ce liceu să urmeze sau ce facultate să aleagă, pentru că tu știi mai bine, probabil (sigur) e bine să rămâi implicat în viața copilului tău când are nevoie de tine. Pentru că într-adevăr știi ceva mai multe și îi poți da exemple referitoare la modul în care tu gestionai conflicte legate de muncă sau momente cheie într-o relație. Nici aici extremele nu aduc nimic bun.

Acum, de ce devine un părinte, părinte elicopter? Cu siguranță trebuie să existe niște mecaniste cognitive sau relaționale care induc această stare de supraprotejare. Iar Dr. Sofie Rousseau și Miri Sharf de la Universitatea din Haifa, Israel au identificat aceste principale cauze:

  1. Părinții elicopter tind să aplice prevenția în drumul către atingerea propriilor obiective. Nu riscă, se tem de eșecuri și evită sentimentul de dezamăgire cum pot mai bine. Își vizualizează dificultățile și experiențele negative ca pe un semn de slăbiciune, de lipsă de aptitudini, nicidecum o parte normală în cursul vieții.
  2. Părinții elicopter au în vedere promovarea atunci când se raportarea la atingerea propriilor obiective. Oamenii centrați pe promovare pun o emfază puternică pe succes și reușite și nu văd eșecul ca pe ceva acceptabil.
  3. Mulți dintre ei au regrete puternice față de propriile decizii luate în trecut. Lucrul acesta se aplică în special mamelor. În momentul în care mamele cred că ar fi putut duce vieți mai bune dacă ar fi ales într-un mod diferit în situații pe care acum le consideră cruciale, sunt predispuse să devină mame-elicopter. În cazul taților lucrurile stau puțin diferit. În momentul în care tații regretă decizii făcute pe parcursul vieții, ei tind să devină mai puțin autoritari și protectivi.

Ajungem încă o dată la concluzia că ce ne bântuie pe noi, se oglindește perfect în modul în care ne creștem copiii. Și că ar fi bine să ne rezolvăm anumite probleme și să ne acceptăm, înainte să acționăm automat în relația cu copiii, să le alegem garderoba, școlile, prietenii, liceele și mai apoi iubitele (în cazul meu).

 

 

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here