Pexels.com

Ieri am dat cu nasul direct într-una dintre cele mai profunde și abisale temeri pe care credeam că le am. Eram lângă piața Obor și un pieton tocmai fusese lovit de o mașină. Era întins/ă pe jos și poliția roia în jurul ei (cred că era mai degrabă o ea), în vârstă care tocmai făcuse cumpărăturile din piață și le adăpostise într-o pungă de rafie de la Carrefour care zburase, dar, culmea, nu se împrăștiase. Stătea acolo, cuminte, ca o dovadă a situației absolut banale care încetase cu numai câteva minute în urmă.

Înainte, când vedeam orice fel de accident, mă cuprindea un sentiment de frică și disperare de parcă aș merita să fiu privată de astfel de lucruri în timp ce plonjez în globul de cristal.

M-am surprins acum oprind mașina pe dreapta și analizând scena de parcă mă metamorfozasem într-un fel de antropolog legist, nu că ar exista așa ceva, și încercam o observație fină a amestecului de sentimente care izvorau din toți oamenii ăia care halucinau pur și simplu, prinși în propriile microuniversuri: șoferul era cu telefonul la ureche și încerca, îmi imaginez, să se agațe de orice mică speranță că ar putea reveni cumva la o stare anterioară, în care coșmarul ăsta nu i se întâmplase tocmai lui.

Polițiștii resuscitau pe rând. Încă nu venise nicio ambulanță.

Un bărbat beat sau doar prieten cu victima încercă să lovească ceva, pe oricine, dar era blocat de un alt bărbat masiv care presupun că era din mașină. Părea că se ciocniseră două lumi care de regulă nu au prea multă legătură una cu cealaltă, înafară de proximitate și astfel de episoade.

Mi-am dat seama că mă oprisem și se făcuse de două ori verde dar nimeni nu claxona în spatele meu. Erau prinși cu toții într-o secvență pe care o privim de multe ori ca un spectacol morbid, improbabil sau, oricum, departe de destinele noastre.

Noi nu vom sfârși așa, noi vom crește nepoți după ce ne vom realiza profesional și vom economisi suficient de mult încât să cumpărăm o casă de vacanță dotată musai cu un golden retriever, o casă frumoasă cu etaj și mansardă în curtea căreia să ne plantăm roșiile bio și busuiocul proaspăt și unde să ne așteptăm nepoții în timp ce îl recitim pe Dostoievski pentru a zecea oară.

Dar civilizația noastră nu reprezintă altceva decât un mecanism de apărare alambicat și complex împotriva conștientizării propriei morți. Becker spunea în Denial of Death că ne confruntăm cu toții cu o natură duală: una fizică, prin care suntem conștienți de propria moarte și ne temem de ea, și una simbolică, prin care încercăm să ne extindem brațele propriei existențe peste limitele sinelui fizic. De aici nevoia de a face ceva măreț, ceva care să ne scoată din anonimat și să ne propulseze peste propria moarte printr-un proiect de imortalitate.

Salvarea a venit în cele din urmă. Au ridicat masa inertă de carne și au plecat lăsând în urmă trei polițiști care măsurau unghiuri, distanțe și posibile variabile menite să dea un număr și un nivel repercursiunilor. Oamenii strânși deja încă stăteau în haită, admițând lucruri banale legate de trecerea aia prost plasată, de neatenție, de orice altceva care i-ar putea conecta cu o astfel de coincidență. Eu am concluzionat că după 30 de ani, oricine ar putea lucra pe o ambulanță și un procent generos dintre noi ar putea tăia în carne vie pe mese de operație, nu din vocație. Din desensibilizare structurală.

 

 

 

 

 

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!

* Checkbox GDPR is required

*

I agree

Please enter your name here