prieten imaginar

Vă întrebați probabil de unde mi-a venit ideea dezbaterii acestui subiect. Sunt multe motive pentru care scriu despre asta. Cunosc bine subiectul prin prisma cărților lui John Saul, de care eram îndrăgostită la începutul liceului. Multe titluri precum “Comes the Blind Fury”, “Punish the Sinners” sau “Nathaniel” aveau ca subiect central acest prieten imaginar.  Însă factorul declanșator a fost o postare citită acum pe un grup de educație, dedicat părinților.

Se face că o fetită, până de demult, era un copil cât de poate de normal, cu pasiuni și interese specifice vârstei. Însă, după ce se mută într-o casă nouă, începe să vorbească cu o persoană pe care ceilalți nu o puteau vedea. Ea o numește Maria, o tânără menajeră, care o tot pune să facă lucruri ciudate: să sape noaptea în grădină sau să nu se mai joace cu diverse jucării care îi erau dragi înainte. Noaptea are coșmaruri puternice și nu se poate liniști. Pe timpul zilei, părinții ei o văd de multe ori discutând singură și mimând jocuri cu cineva care stă bine ascuns vederii lor. Au fost chemați preoți și bătrâni ai satului care au sfințit, au descântat și au împărtășit diverse povești despre spiritul unei domnișoare care locuiește acolo. Vi se pare cunoscut scenariul? Este foarte posibil pentru că au existat nenumărate filme de groază pe această temă. Subiectul a fost încadrat de media, cinematografie și alte povestioare din bătrâni drept unul înfricoșător, problematic, o situație care ne cere  oricum să o rezolvăm urgent, atunci când copiii noștri se confruntă cu ea.

Și eu am fost un copil care se recunoaște perfect în acest microunivers. Deși nu am avut  niciodată un prieten imaginar, primii 10-11 ani de viață mi-au fost marcați de temeri și anxietăți legate de întuneric, oglinzi sau anumite locuri. Dacă stau acum să analizez, toate acestea au plecat de la expunerea mea la aceste subiecte când eram copil și locuiam cu bunicii la țară. Acolo încă se regăsește un univers păgân minunat prin diversitatea lui.

Dar ce ați spune dacă v-aș anunța acum că este normal, chiar sănătos ca un copil să treacă prin această etapă și că, de multe ori prin asta, dobândesc o putere imaginativă și creatoare superioară celor care nu o bifează? Ar suna ciudat, nu? Deși nu sunt psiholog de profesie, acea postare m-a determinat să sap puțin în subiect și să văd dacă există o explicație logică.

Și există. Am găsit, la primele căutări pe Google Scholar, un studiu publicat Marjorie Taylor și colegii ei la Universitatea din Oregon. Studiul vine în sprijinul ideii care ne este și nouă, părinților, foarte cunoscută. Copiii dau dovadă de o imaginație remarcabilă. Nu de puține ori, îi vedem că preferă jocurile de disimulare a realității atunci când se joacă cu diverse plușuri, adică le tratează ca și cum ar avea o viață proprie.

Mai târziu, spre 7 ani, această abilitate merge către un alt nivel, fapt confirmat și de către studiul pe care l-am menționat mai sus: aproximativ 37% dintre copii își creează un prieten invizibil, imaginar. Și nu va exista un mod identic pentru un astfel de joc pentru că aici stă dovada puterii lor imaginative unice. Prietenii invizibili pot fi alți copii, animale, creaturi desprinse din zona de fantasy sau chiar persoane în vârstă.

Taylor a descoperit că acei copii care personifică un obiect, tind să dezvolte o relație similară celei de părinte-copil cu acesta, iar cei care își creează prieteni invizibili îi situează într-o relație egalitară, asemenea unui prieten real.

Majoritatea copiilor care au participat în studiul lor știau că personajele sunt imaginare (77% dintre copii au răspuns DA când au fost întrebați dacă au un prieten închipuit, iar 40% dintre ei au făcut remarci spontane în timpul interviului legate de faptul că acei prieteni sunt produs al imaginației, nicidecum reali: “l-am creat în mintea mea, “el nu face parte din lumea reală”).

Ce e important să reținem din acest studiu: 

Prietenii invizibili reprezintă o formă evoluată a jocului de imaginație. Poate ne este mai ușor să credem că acești copii duc lipsa unei vieți sociale active, sunt solitari și au diverse probleme. Așa ni s-a și explicat, până nu demult. Dar aceste concluzii sunt eronate. În realitate, ca o comparație, copiii care au prieteni imaginari, față de cei care nu au, tind să fie mai puțin timizi, râd mai frecvent și se descurcă mai bine la nivelul sarcinilor care testează modul în care își imaginează sentimentele sau gândurile celorlalți: pe scurt, la nivelul empatiei.

A avea un prieten imaginar nu înseamnă o problemă per se, dar acest scenariu poate apărea când un copil trece prin anumite dificultăți, în special cele legate de acomodare. Mulți părinți au relatat experiențe prin care copiii lor au făcut față mai bine experiețelor traumatice cu ajutorul prietenilor imaginari.

Cum ar trebui să ne raportăm la prietenul imaginar? 

În primul rând trebuie să ne relaxăm și să ne bucurăm că avem parte de niște copii foarte creativi. Respectul acordat copilului ar trebui să ne ducă în direcția în care îl vom întreba despre prietenul său imaginar. Este o ocazie bună să aflăm multe dintre interesele, fricile, anxietățile copilului nostru pentru că, nu de puține ori, jocul acesta imaginativ este unul de proiecție.

Putem răspunde ferm când apar situații mai puțin plăcute, fără să distrugem identitatea prietenului: ” nu știu ce spune Ionuț, dar cine a făcut mizeria asta în cameră trebuie să strângă acum”.

Un prieten imaginar nu este altceva decât un mod unic și magic al expresiei în acțiune a imaginației copiilor noștri. Când vorbim despre problemele de adaptare ce pot genera astfel de situații, e bine să discutăm deschis cu copilul și să acordăm respectul cuvenit imaginației sale și modului său de a-i răspunde. Traumele din copilărie care nu își găsesc răspuns, se perpetuează în maturitate. Și nu își dorește nimeni așa ceva.

Dar aici e loc de dezbatere. Voi ați trecut prin așa ceva?

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here