Blinc…blinc…blinc…liniuța mă avertizează că încă nu am așternut nimic pe ecran, deși stau cu laptopul deschis de jumătate de oră. Nu voi putea înțelege niciodată de ce găsesc atât de greu scrisul de vreme ce în minte mi se derulează romane întregi, cu intrigi alambicate și personaje complexe. Până și asta e o tentativă de a începe de undeva, de a acoperi spațiul ăsta alb și gol care mă complexează teribil. Am citit în ultima vreme autori care au reușit să scrie abia spre 40 de ani și, care atunci când au făcut-o, au reușit să miște sistemic o morală care îi învăluia și asupra căreia s-au răzvrătit. Nu m-a ajutat prea mult să analizez cum voi suna eu pe lângă acești oameni, ce idei inefabile, ce divagații anormale aș putea găsi în așa fel încât să mai pot atrage atenția într-o lume mioapă, aproape surdă și canceroasă.

Cred că dacă te vrei scriitor acum trebuie să fii un visător și să ai o viziune care seamănă cu imaginația unui copil care îți spune pe un ton senin că vrea să devină cioclu. E burlescă, e puțin macabră. Dar e net  superioară condiției omului care a intrat într-o inerție exasperantă, dictată de verbe mai mult decât simple, mediocre și atât de comune: a face, a profesa, a excela, a colecționa, a clădi, a împărtăsi și apoi, inevitabil, a muri.

Culmea e că experiența asta ne standardizează atât de mult că atunci când dăm față în față cu vreo tresărire sau vreo emoție puternică o desconsiderăm și o găsim o slăbiciune demnă de milă. Ce mic trebuie să ne fie spiritul. Carcase goale, capete cu circuite amorțite sau într-un loop enervant, plini de prejudecăți și lipsiți de argumente. Noi nu mai suntem consultanți. Suntem carne de tun pentru toate mizilicurile unor persoane de multe ori lipsite de scrupule și într-o căutare permanentă de validare.

Unii dintre noi înțelegem procesul ăsta permanent de validare prin a călca în picioare, a reduce la nimic, a catapulta sentimente și a ucide orice formă de compasiune care stă la baza comunicării. Și avem puterea să facem asta, pentru că unii dintre noi suntem potenți financiar.

Așa au apărut odioasele persoane juridice, niște concepte care nu există per se dar care domină acum întreaga economie capitalistă. Pe vremuri lucrurile nu stăteau chiar așa. Omul care construia o casă era direct responsabil dacă acea casă se dărâma.Simțul responsabilității ne-a omorât tot timpul așa că am creat această găselniță care ne permite să ne erijăm practic de la orice formă de responsabilitate. Societate cu răspundere limitată. Numai numele ar trebui să te facă să te gândești serios la urmările interacțiunii cu un astfel de organism artificial. Dar în spatele ei stau niște oameni care, ascunși după aceste holograme ale bunului-simț, fac uz de putere și se manifestă după bunul lor plac. Iar jocul ăsta mă scârbește deosebit de puternic. Pentru că dacă e ceva ce nu pot digera în tot universul ăsta e lipsa de asumare și reducerea inteligenței sociale la un lins apăsat în anusul celor ale căror societăți cu răspundere limitată dețin acel cashflow care îți permite și ție să te târăști într-o urmă la fel de scărboasă ca aceea lăsată de un melc muribund.

Ai putea spune că sistemul tinde tot timpul să își găsească un echilibru și că elementele slabe vor face locul celor mai puternice. Astfel încât sistemul se va îmbunătăți sistematic prin această excludere și va ajunge destul de curând la un cel mai bun posibil. Dar lucrurile nu sunt atât de simple. Pentru că aici se impune definirea acestor elemente mai bune. Iar mai bun, după cum bine știm este un termen incredibil de relativ și cameleonic, împrumutând nuanțele culturale, sociale și normele care se aplică în acel mediu specific. Și nu e nevoie să fi un antropolog emerit să realizezi că în România nu dăinuie bunul-simț sau competența iar dreptatea a murit demult, în timp ce valorile duhnesc a cadeverină. În acest sistem social, elementele puternice sunt nesimțiții, în general oameni cu o coloană vertebrală de moluscă, unii chiar cu forme de autism severe. Nu exagerez cu nimic. Iar sistemul se reglează după interacțiunea dintre eceste elemente, care sunt numeroase și altele câteva care au rămas dar care fie au obosit, fie au abdicat de la voință. În orice caz au înțeles că orice luptă pe acest teren este una pierdută iar cantitatea de energie pusă în joc e mult prea mare pentru rezultatele potențiale. Care sunt sumbre.

 

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!

* Checkbox GDPR is required

*

I agree

Please enter your name here