Imagine preluată de pe Pexels.com

Am avut iar o perioadă în care am lipsit aici, pe Capturi Urbane. Ultimele două săptămâni m-au obosit teribil. Iar oboseala mea nu este una intrinsecă, acea oboseală de părinte care simte că se apropie concediul și bateriile sunt pe saving. Nu, nu acesta este cazul. Ultimele două săpămâni au fost încărcate cu sedințe la psiholog, temeri legate de autism, furie, neputință și, apoi, o deplină înțelegere faptului că trăim înconjurați de idioți, de oportuniști și de neprofesioniști. Nu că nu aș fi știut. Acum am însă o certitudine cu argument.

Se făcea că într-o zi frumoasă de vară, mai exact pe 7 iunie, urma să particip la serbarea de sfârșit de an a fiului meu. Nu ni s-au comunicat foarte multe. Nici ce ar presupune ea, ce rol au puștii în toată ecuația asta și, mai apoi, m-am întrebat eu, ce rost are? Am ajuns acolo știind că trebuia să aduc un cosumaș de broscuță pentru băiețelul meu. Zis și făcut, mă înființez cu naylon-ul tipic in fața clădirii și aștept. Sunt invitată înauntru și aștept încă un pic. Urmau să intre chiar ei, grupa baby. Aproape că mi-a căzut cozonacul din gură când l-am văzut pe A. plângând, urlând de fapt, când a intrat în sală.

Eu nu sunt genul de om care primește cine știe ce satisfacție părintească din astfel de serbări. Știu că erau stresante și pentru mine când eram mică și eram cumva împinsă de la spate să arăt ce voce bună am. Așa că nu m-a deranjat câtuși de puțin să îl iau pe A. și să ne plimbăm pe afară până se potolea.

După serbare am așteptat-o pe educatorea lui să discutăm puțin evoluția lui Albert acolo. Ce mi-a spus a făcut să îmi cadă cerul în cap. Încerc să redau cât mai fidel ce mi-a spus:

– Știți, nu am vrut să vă supărăm, însă și eu și doctorița credem că Albert are probleme.

– Ce fel de probleme? Nu vă gândiți că mă supărați, nu cred că există părinte normal la calp care să se supere că o persoană cu care copilul lui petrece cea mai mare parte din zi, i-ar spune că există îngrijorări.

– Pe scurt, este posibil ca Albert să aibă o tulburare din spectrul autismului. Nu socializează cu alți copii, nu se implică în activități și nu răspunde de multe ori când este strigat. Eu sunt psiholog și pot observa mai ușor astfel de comportamente.

– Ok, în cazul acesta vom merge să facem o evaluare pentru că ce îmi spuneți este într-adevăr grav, deși când petrece timp cu noi nu afișează o astfel de închidere. Dacă v-aș ruga să îmi scrieți câteva rânduri despre aceste lucruri să le pot lua cu mine la evaluare, ați fi de acord?

– Sigur că da.

După această discuție simțeam cum inima încearcă să îmi penetreze stomacul și să rămână acolo, deconstruindu-mă structural. Toate vinele pământului făceau cercuri în jurul meu. Cum de n-ai observat asta până acum? Cum e posibil să crești un om și să nu vezi semnalele despre care ai citit atâtea? Te-ai lăsat și tu pe ideea preconcepută că omul tău nu are cum să fie defect și l-ai dezamăgit. Și când el avea nevoie ca tu, adultul, să gândești rece și rațional, tu ai lăsat timp prețios să treacă… Era vortexul de gânduri care-mi induceau cele mai teribile insomnii pe care le-am trăit în ultimii ani.

Deși eram incapabilă să gândesc rațional, am cerut ajutorul unui psiholog de copii. Am stabilit o întâlnire la care urma să participe și soțul și să aducem acel mic raport de la educatoare. În seara dinainte de întâlnire am mers la creșă să iau acel raport. Acel raport nu exista și nici nu avea să fi fost scris vreodată. Educatoarea, speriată. probabil de consecințe, a subliniat că ea mai mult de faptul că A. nu socialiează nu are ce să îmi comunice. Deși fusese de acord să elaboreze această informație. A uitat inclusiv de faptul că mi-a spus că ea a terminat psihologia șă că simte altfel copiii speciali. M-am enervat atunci pe moment. A fost prima dată când am observat că o comunicare curată nu poate fi pretinsă într-un sistem în care profitul are loc fruntaș.

M-am resemnat și am mers la întâlnire, fără nicio hârtie, cu inima cât un purice, aștepând parcă să fim ghilotinați noi, cei ce formau această familie stricată. Nu aveam nicio așteptare bună. Psihologul, un tip pe la vreo 35 de ani ne-a invitat într-o cameră ticsită de jucării de tot felul și, astfel, a început evaluarea.

A. s-a comportat remarcabil. A fost aplicat un chestionar comportamental și a bifat multe dintre aspectele care negau existența unei tulburări sociale și de comunicare. Între timp, era rugat să se joace cu anumite jocuri, să deseneze și i se dădeau, pe rând o mulțime de jucării. El reacționa diferit: pe cele pe care le cunoștea de acasă le gestiona foarte bine, însă, cu cele cu care nu avusese niciodată contact. avea tendința să le arunce peste tot. După ce s-a plictisit a început să arunge cu totul și a făcut un dezastru în camera respectivă.

Concluzia psihologului este că nu putem discuta în cazul lui despre o tulburare, însă putem numi cel puțin două probleme de comportament: autostimularea făcută într-un mod care poate deveni periculos (aruncarea jucariilor în toate direcțiile) și lipsa de obediență față de noi, ca părinți.

Articolul de față nu propune o concluzie, ci e un intro la ceea ce voi discuta în continuare pe blog, pornind de la recomandările psihologului care încă nu au sosit.

Însă pot enumera câteva concluzii importante:

  • orice comportament nou este fixat prin 21 de repetări ale acestuia: de exemplu, dacă răspunde o dată la nume și alteori ignoră atunci când este strigat, nu se consideră că și-a internalizat acea informație.
  • copilul are nevoie de limite clare: ce poate face, cu ce jucării se poate juca și care sunt off-limits. Acest lucru trebuie exprimat consecvent de către noi. Nu e cazul să ne invinovățim ca părinți că trebuie să îi mai spunem și nu, din când în când copilului, el are nevoie de o rutină și o logică pe care, momentan, nu și-o poate crea singur.
  • când dorești să obții ceva de la un copil: de exemplu folosirea oliței, comportamentul trebuie încurajat de toate persoanele cu care copilul intră în legătură: părinți, de la ei începe, educatoare, bunici sau alte rude. Consecvența este cheia unei educații corecte. Altfel, există riscul de a crea o confuzie generală în care copilul nu mai știe ce poate face și ce nu, lucru care îi poate provoca o stare de anxietate continuă.

După cum bine spune Wiki, articolul acesta este un ciot. Urmează să vă povestesc pe larg raportul primit de la psiholog, în momentul în care va ajunge la mine.

Între timp, relația cu educatoarea s-a deteriorat. Am început să îi cer să îmi dea constant câteva minute să stam de vorbă despre A., lucru care nu îi convine sau e foarte speriată. Probabil cea mai mare teama a lor este să retrag copilul de acolo și să piardă acea taxă lunară. Ce nu realizează este că fix pentru motivul ăsta, de închidere, lipsă de comunicare autentică, voi ajunge să mă gândesc să schimb creșa. Dar nu sunt acel om care ia decizii pripite. Voi avea o discuție, poate două, pe această temă, până să acționez.

 

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!

* Checkbox GDPR is required

*

I agree

Please enter your name here