Spitalul Matei Balș

Acum că mi-am limpezit mintea și am reușit să mă adun după experiența din spital, am decis să vă povestesc despre momentele noastre petrecute în spitalul Matei Balș. Asta pentru că abia am reușit și eu să scap de adenovirusul luat de la Albert care l-a luat cel mai probabil din spital sau de la cresă. Dar cel mai probabil din spital. Un medic m-ar putea contrazice desigur, însă medicul meu mi-a confirmat că ambele variante sunt la fel de plauzibile.

Am ajuns acolo rapid fără nimic cu noi. Aproape nimic: aveam niște scutece rezervă și puțin lapte praf, plus un biberon. Pentru că nu mă așteptam să ne interneze, când am aflat de deshidratarea severă de care suferea Albert atunci, mi s-au înmuiat picioarele. Nu sunt o persoană optimistă. Am avut tot timpul pornirea subconștientă de a-mi crea cele mai sinistre scenarii legate de absolut orice acțiune în care trebuie să mă lansez:  de la condusul mașinii,la schimbări de case, la examene.

Nu știu ce parte defectă a creierului îmi lansează rădăcinile fiecărui gând ce-mi traversează mintea. Nici psihologii nu au aflat, iar pe psihiatrii oricum nu i-a interesat prea mult. Dar când vine vorba de Albert mintea îmi blochează sistemul ăsta putred și eronat. Nu vreau să îl văd suferind, nu pot accepta niciun scenariu care să nu fie însorit și până acum am fost fericită că măcar asupra lui nu-mi revărs abilitatea fantastică de a înrăutăți lucrurile de zeci de ori în mintea mea. De data asta am greșit, copilul în stare destul de gravă. Așa că ne-au trimis de la Grigore Alexandrescu la Matei Balș cu diagnosticul rinofaringită și enterocolită (cauze încă necunoscute).

De la intrare am întâmpinat o mare flegmă masivă, adunată de la tot personalul și transpusă in doamnele de la biroul de internare. Tu speriată cu copil bolnav, ele niște dive care îți recită repede un regulament pe care oricum nu îl poți cuprinde așa, dintr-o suflare. Tot ce am reținut e că tatăl are voie să vadă copilul, dar la ușa secției, nu în salon și că avem tot ce ne trebuie acolo. Nu mi-a răspuns la alte întrebări. A venit un doctor care m-a dus cu Albert într-un salon de triere care semăna cu camera din spate de la o carmangerie. Copii branulați, urlând, sânge pe jos, mămici plângând, vomă, diaree etc. Mi l-a examinat în 2 minute și a spus sec: enterocolită.

M-au trimis apoi într-un salon. Renovat, curățel în care mai stătea o mămică și cei doi copii ai săi. Am văzut bagajele ei. Cu de toate. Același “cu de toate” pe care îl auzisem și de la acritura din biroului de internare. Am cerut niște Vibrocil unei infirmiere și mi-a răspuns sarcastic: “Da ce crezi că e aici, Sensiblu?”. Am început să râd nervos și a început răfuiala. Cu trimiteri la taxe, la CAS-ul pe care și-l poate băga în cur, la formularul de feedback al spitalului pănă am invitat-o afară și mi-am mobilizat soțul să înceapă să facă bagaje.

Le-a adus, ne-am liniștit, până a început Albert să vomite. L-au băgat pe perfuzii și am considerat omenesc să pot lua perna de pe patul liber să îl legăn pe genunchi. Nu de alta dar mușca din branulă și urla neconsolat, se smucea și nu înțelegea ce i se întâmplă. Am crezut. A doua zi a venit o altă doamnă cu față de icter care, vâzând cum ne lăfăiam pe două perne, mi-a tras perna de sub cap. Evident că m-am lovit cu capul de tăblie. Alt scandal. Nu mai rețin ce ne-am spus dar nu a fost nimic ortodox.

M-au mutat de acolo pentru că unuia dintre copiii colocatarei i se depistase adenovirus. Albert era curat de viruși. Încă.

A ajuns și Alex la ușa secției să își vadă odrasla și apare a treia murătură care îmi tună că sunt o inconștientă, că ne îmbolnăvim copiii și că merităm ce ni se întâmplă. Asta în condițiile în care ni se spusese că îl poate vedea la ușa secției. Scandal iar. I-am urat un procent nasol de nosocomiale la creier și am început să discut cu un doctor din spatele ei care mi-a înțeles punctul de vedere și a deschis ușa.

Următoarele zile nici nu-mi mai amintesc ce s-a întâmplat. Eram deja imună la nesimțire. Îmi amintesc mâncarea care semăna cu ceva deja digerat în prealabil. Și de Albert palid, care se lipea de mine și se trezea noaptea să vadă dacă sunt acolo. Și de asistentele care când intrau la 3 dimineața reușeau să ne trezească pe toți. Le-am rugat toți pe rând să închidă ușa fără să o trântească, nu pentru noi, pentru copii. Adormeau greu după asta. Și urlau de durere și de somn sau de foame.

Sâmbătă urmau să ne externeze, Albert era deja ok, până vineri seara. Când au reînceput simptomele. După proba de scaun au confirmat: adenovirus. În același timp tot soseau copii în cameră. Și stăteau până a doua zi când li se depista câte un rotavirus, E.coli, Norwalk și multe altele.

I-au schimbat branula de 4 ori, de fiecare dată îl înțepau de căte 2-3 ori pentru că nu îi găseau venele. Ele spuneau că de la deshidratare. Eu le vedeam cu ochiul liber, dar cine sunt eu până la urmă? Ultima dată, abia a 7-a oară au reușit, după ce i-au spart o venă. A adormit cu ochii deschiși de la epuizare. Nici eu nu mai eram om. În somn și-a stricat iar branula și am refuzat-o pe următoarea. A doua zi era mai bine și am cerut externare.

Toată lumea aștepta cu bancnote pentru orice: o perfuzie, un probiotic, faptul că li se permitea să iasă și să fumeze o țigară. Doctorii refuzau. Asistentele și infirmierele își relaxau mușchii feței până ajungeau să arate ca Heath Ledger în Dark Knight. Eu am refuzat să deschid portofelul. Era ca și cum îi plăteam să îmi molesteze copilul și să fie niște scârbe ordinare.

Părinții din salon nu citiseră Alfie Kohn. Nici Laura Markham. Nu conteneau să își amenințe copiii că pleacă, nu încetau să îi mintă că “gata, mai e asta și plecăm acasă”. Se iritau la orice mișcare a copilului. La fiecare “mami, fac caca”. Unii îi mai și pocneau doar pentru că erau copii și își manifestau în sfârșit energia post-boală. Nu am intervenit. De fapt am încercat o dată și mi s-au adus eternele argumente: “cum îi crești așa îi ai”, “fără bătaie nu învață” etc. Eram prea obosită să le explic unde vor duce toate astea.

Am iețit din spital luni. Acum are coșmaruri, se trezește de 2-3 ori în fiecare noapte și urlă. Câte două ore. Fără să îl pot consola. Se teme de orice sirop, de orice plic și refuză mâncare pe bandă rulantă. Iar mie nu-mi rămâne decît să îl asigur că sunt acolo și că va trece și teama asta. Deși știu că îi poate sta atârnată în subconștient toată viața.

3 COMMENTS

  1. Niste jeguri umane……si acu stau in fata spitatelor si urla ca vor spor de 100%. Cu caracterul lor infect sunt buni sa mearga sa sape inca un canal, macar ar face ceva util, in loc sa provoace cosmaruri la copii.

    • E o lipsă de umanitate cruntă în majoritatea spitalelor. Și poate tu ca adult poți face față nesimțirii, însă când vine vorba de un copil de 2 ani trebuie să fii monstru. Nici eu nu le mai deplâng soarta de ceva vreme.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!

* Checkbox GDPR is required

*

I agree

Please enter your name here