Strainul

“Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu ştiu. Am primit o telegramă de la azil: “Mama decedată. Înmormântarea mâine. Sincere condoleanţe.” Asta nu înseamnă nimic. Poate că a fost ieri.” Șeful meu nu s-a arătat impresionat de asta. În fond, morțile altora nu te afectează decât în măsura în care ne fac să ne gândim la propria moarte. Atunci totul devine macabru. Va trebui să iau un autobuz și să merg două ore până în Marengo.

Oamenii mă văd fie ca un cinic apatic, fie ca un caz patologic. La înmormântare mi s-a spus “ai numai o mamă”. Ce truism inutil. Sau poate nu? Voiam să o întreb pe doamna în cauză dacă știe că avem o mulțime de copii care zac în instituții și care nu au o mamă. M-am abținut de data asta. Nu era contextul potrivit. Mama a fost tot timpul o persoană plăcută, care plângea des. Din cauza mea, din cauza ei. Cine mai știe? Uneori aș vrea să pot plânge și eu. Mai ales când realizez că viața asta e o datorie prin care trebuie să treci. Și că te îndrepți către nimic. Tot timpul, inevitabil, ajungi la nimic.

Nu am vrut să o văd. Nimeni nu a înțeles de ce. Nici eu nu știam. Știam doar că nu îmi doream. A urmat apoi priveghiul cu prietenii mamei. Eu adormisem când au intrat. Albul pereților m-a orbit când am deschis ochii și mi-a dat instant o migrenă. Femeile se smiorcăiau mult. Toți erau bătrâni și totți își sprijineau rămățițele în bastoane. Uneori tușeau atât de puternic de parcă li se rupea ceva din structura atomică. Eu am dormit apoi tot priveghiul. M-a orbit lumina de dimineață. După convoi am sărit în autobuz. Deja pierdusem două zile.

Camera mea are deschidere la strada principală. Apusurile sunt frumoase dacă te uiți în sus și treci peste asfaltul mizerabil și oamenii slinoși care se plimbă pe acolo. Este evident că nu e un cartier bun. Nici eu nu mă consider un personaj elevat care ar avea ce căuta într-un cartier bun. E duminică și mă plictisesc. Mă uit pe biroul din colțul camerei și zăresc prima carte pe care am cumpărat-o acum vreo 2 ani de zile de la un anticariat, când cine știe ce voiam să demonstrez. Probabil văzusem vreo pipița acceptabilă întrând acolo. Am zis să-mi încerc norocul și am cumpărat-o. Am ales-o după titlu; “Falsificatorii de bani”, scrisă de André Gide. Încep să o răsfoiesc. Mă captivează total: Holden, acest adolescent ca un mozaic de probleme și inaptare mă duce cu gândul la propria-mi adolescență: delincvență, sex dar și speculații de homosexualitate pe care eu nu le-am nutrit. Dar filosofia aceea cu nuanțe puternic hedoniste, promulgată într-o viață în care domină haosul îmi și propria viață.

Îmi place marea și iubesc diminețile însorite petrecute acolo. Uneori, în timpul weekend-ului, nu mă întorc până seara acasă. Maria, o fată cu care ies de ceva timp, are aceeași pasiune. De multe ori mergem împreună. Însă în dimineața asta s-a întâmplat ceva ciudat. Arabii din colț, de la tutungerie, ne-au aruncat o privire ciudată, iar unul dintre ei ne-a urmărit până la plajă. Îl vedeam stând la o distanță destul de generoasă de noi cu ceva strălucitor în mână. M-am gândit numaidecât că e un cuțit. I-am spus Mariei să plece imediat. Apoi s-a întâmplat ceva și mai ciudat: mi-a revenit în minte figura lui Holden iar echilibrul interior s-a transformat într-un ghem de sârmă ghimpată pe care îl simțeam în stomac. Nici nu am realizat când am apăsat trăgaciul. Dar odată cu sunetul, am înțeles foarte clar că viața mea urma să ia o turnură diferită, mai apatică și claustrantă.

În arest, avocatul din oficiu mi-a spus că sunt considerat un insensibil. Că nu mi-am iubit mama și nici în Dumnezeu nu cred. I-am cerut atunci o carte fără să menționez altceva. Zilele treceau greu și știam deja că mi le pot umple astfel. Peste două zile mi-a adus o carte. Selecția o făcuse deliberat. “Procesul”, scrisă de Kafka. După ce am terminat-o, l-am anunțat că a ales prost. Că, deși absurdul își reclamă locul în ambele cazuri: al meu și al lui Joseph K., diferența este grăitoare. Eu m-am înconjurat singur de absurd pentru că aveam de unde să-l procur. Călătorea prin mintea mea demult. Trebuia doar să găsească momentul prielnic. Și l-a găsit.

Acum tot ce îmi doresc este să se termine odată corvoada asta inutilă de hârtii de semnat și vizite ale preotului. Nu cred în Dumnezeu. Nu vreau să se roage pentru mine, nu are pentru ce. Doar dacă preoții au această menire de a-și pierde timpul deliberat și sunt plătiți pentru asta. Aștept execuția. Și aștept oamenii care să mă înjure. Atât.

 

Articol editat pentru #SuperBlog2017

Sursă featured foto: Pexels.com

 

1 COMMENT

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here