Psihologia copilului

Vacanțele sunt un prilej bun pentru lectură. Pentru mine, cel puțin, asta e perioada în care pot aprofunda cel mai bine lecturi care nu sunt neapărat relaxante. Anul trecut am reușit să citesc vreo 3 cărți scrise de Siegel. Am ajuns din Balchik ieri seară. Drumul a fost obositor tare și începând de astăzi, ne vom relua viețile în același ritm-carusel de părinți, profesioniști, oameni încă tineri, iubiți. Nu voi scrie acum despre  locul acela minunat. Voi scrie despre el când va începe să îmi lipsească pentru că așa se așează cel mai bine textul. Mai întâi trăiesc un loc și abia apoi pot să-l descriu.

Îinainte să plecăm din București am trecut prin Cărturești. Voiam să cumpăr niște cărți pentru vacanță dar nu aveam nimic în minte. Am intrat acolo cu gândul la ceva beletristică dar pașii mi-ai fost purtați de creier la raionul Psihologie. Așa mi se întâmplă mereu. Și stau acolo zeci de minute, citind titluri și analizând autori, până vine câte cineva să mă întrebe dacă am nevoie de ajutor. Am, desigur, dar nu pe planul ăsta. Sunt alte cătune psihice unde ar trebui intervenit cu forcepsul.

De data asta am ales Psihologia Copilului, carte scrisă de Emil Verza. E o lectură greoaie, cu mult jargon, dar care m-a ajutat mai mult decât aș fi putut anticipa. Acel 30% pe care l-am înțeles m-a ajutat să fiu încrezătoare și vioaie la gândul că am lângă mine un pui de om despre care cunosc acum puțin mai mult. Iar acest puțin s-ar putea remarca mai târziu în relația dintre noi prin mai multă răbdare și înțelegere din partea mea.

Voi scrie mai multe articole despre ce am descoperit aici. Ce vreau să vă spun acum e că mi s-a demonstrat pentru a mia oară, în ultimul timp, că avem o gândire bazată pe atât de multe stereotipuri, că greu mai distingem între ce e normal și valabil și ce e indus greșit de acea “înțelepciune populară” pe care am ajuns să o detest cu toată forța mea. Pentru că ea deschide o cutie a Pandorei mentală pe care sunt sigură că o avem cu toții. Și de acolo până la a te îndoi de lucruri admirabile, frumoase, inocente, e cale prea scurtă.

Un simplu exemplu: acum câteva săptămâni, la grădiniță, A. și colegii lui de grupă stăteau în șir, pe jos și erau încurajați să descrie vara și ce înseamnă asta. Educatoarea le punea tot felul de întrebări despre ce facem vara, cine merge la mare, cine va construi castele de nisip. Mă uitam la A. puțin descurajată pentru că el nu descria niciun castel de nisip. Nu părea atent la ce se întâmplă și semnele de întrebare mă apăsau greu.

“Dacă la 2 ani copilul nu poate relata decât 1-3 caracteristici din cele percepute vizual, la 3 ani el poate adăuga și unele caracteristici ale unor obiecte ce nu au făcut parte din imaginația iconică, ceea ce înseamnă o inițiere în manipularea informației și deschiderea spre o nouă dimensiune a psihismului, cea a imaginației“.

Oare A. a construit vreodată vreun castel de nisip? Cu mine nu. Oare sunt sănătoasă la cap când îl compar cu copii despre care nu știu nimic? Care poate chiar ieri au ridicat un castel de nisip sau poate că la culcare au povestit cu părinții lor despre unul? Oare copilul meu a intrat în dimensiunea imaginației?

De câte astfel de lecturi avem nevoie să încetăm să ne mai creăm așteptări SF care se vor sparge în capul copilului? Nu știu dacă voi o faceți. Eu știu sigur că am făcut-o. Și că am o scuză amară: scuza lipsei de informație. Nu mă mai aștept demult să-mi fie servită pe tavă de către cine ar fi trebuit să o cunoască. Nu mă mai aștept ca ceea ce e deontologic să rămână așa. Prefer de acum să o adun singură și să îmi deschid orizonturile la fel, singură. E cea mai sigură cale. Și are o amprentă puternică de satisfacție. Vă asigur.

 

 

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!

* Checkbox GDPR is required

*

I agree

Please enter your name here