pix

Ieri am participat la un workshop organizat în cadrul unei conferințe pe tema cercetării calitative în comunicare, la Școala Națională pentru Studii Politice și Administrative. Workshop-ul propunea un nou mijloc de cercetare calitativă, denumit discourse analisys. Prezentarea a fost făcută de către David Bloome de la Ohio State University, SUA.

Vă întrebați probabil ce legătura are subiectul cu ce scriu eu de obicei. Tema în sine nu are. Dar un anumit moment din cadrul prezentării mi-a marcat atenția în direcția atitudinii față de copii, în mediul internațional. Pentru că erau acolo participanți din mai multe țări, printre care Polonia, SUA, Suedia și România.

Conceptul de discourse analysis are legătură, dacă vreți cu modul în care se studiază mai nou comunicarea în cadrul unor contexte sociale. Bloome spunea că totul se întâmplă în cadrul unei situații particulare și că e foarte dificil să înțelegem ce se întâmplă acolo din punct de vedere al cercetării, dacă nu suntem în acea situație.

Limbajul nu mai este practic un obiect separat ci înseamnă ceea ce facem unul cu celălalt. Avea și un citat frumos dar nu rețin de unde: ” dacă separi dansatorii de dans, cu ce rămâi? Poți rămâne cu muzica dar cu siguranța nu și cu dansul”.

Trecând mai departe peste noțiunile acestea, se ajunge la un mic test făcut participanților din sală. Și este aleasă o doamnă din Polonia, sper să nu mă înșel. Testul presupunea ca ea să formuleze trei tipuri de solicitări pentru un pix (se afla în situația în care avea nevoie disperată de un pix pentru a nota ceva): unui coleg, copilului său de 5 ani și președintelui.

În momentul în care s-a ajuns la copilul de 5 ani toată sala a început să râdă și să remarce pe rând: “păi nu i-l cer, îl iau pur și simplu”. Nu știu vouă cum vă sună treaba asta, dar pe mine m-a deranjat abordarea. Mai ales prin prisma a ceea ce scriu aproape zilnic despre relații părinți-copii bazate pe respect, pe negociere, pe reciprocitatea, dar, mai ales, pe puterea exemplului.

Dimpotrivă eu mi-aș fi întrebat și copilul dacă pot împrumuta pixul. Pentru că, după cum afirma chiar Bloome, interacțiunea este întotdeauna importantă pentru că ascunde foarte multe înțelesuri pe care, să-i spunem ca în teorie, recipientul și le poate forma. Iar în cazul acesta, copilul de 5 ani ce înțeles își putea forma dacă îi luai pur și simplu un pix din față, fără să îl consulți măcar? Probabil că prezența lui este neimportantă, că e un obiect neglijabil și că părerea lui nu contează.

Poate exagerez eu? Dar totuși toată sala a fost cumva de acord tacit. Și erau acolo oameni tineri, oameni în vârstă, într-un mediu multicultural. Să înțeleg deci că această lipsă de respect pentru copil și pentru identitatea sa este globală? Sau poate sunt eu prea tranșantă? Vouă cum vi se pare?

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here