emotii mindfulness parenting

Am observat că în ultimul timp se discută foarte mult despre tehnici, metode, abordări ale parenting-ului menite să ajute copilul să înflorească, să se simtă iubit necondiționat, să se afirme și să devină un adult complet. Și eu le abordez. Îmi place să împărtășesc ceea ce descopăr. Îmi dă un sens de utilitate. Iar sentimentul utilității este, de multe ori, ceea ce ne lipsește după ce am ieșit din murmurul social și am rămas în spațiul nostru intim, împreună cu un bebeluș care are nevoie în permanență de noi.

Desigur, paleta emoțională este diversă, implică mult mai multe trăiri, însă inutilitatea este una dintre ele, pentru multe mămici. Pentru mine cu siguranță a fost, am povestit aici. Citind aseară Copilul Invizibil, am găsit un citat care cu siguranță m-a răscolit. Vi-l redau mai jos:

“Parentajul nu este despre a-i salva pe copii, ei nu au nevoie de asta. Parentajul este despre a te salva, vindeca și elibera pe tine, ca părinte sau îngrijitor, de suferința psihologică și emoțională dobândită de-a lungul anilor”.

Și câți putem spune că nu avem un astfel de bagaj care ne domină de cele mai multe ori reacțiile? Câți putem spune că am analizat lucid momente din propria copilărie, dacă ni le amintim măcar, pentru a ne împăca cu ele? Pentru că poate multe dintre ele sunt amintiri uitate din cauza emoțiilor reprimate. De câte ori nu ni se spunea: “nu mai plânge, nu e mare scofală”, “de ce te comporți ca un copil râzgâiat?”, “ai face bine să te obișnuiești cu asta, lumea și oamenii sunt răi”. Și atunci am avut impresia că emoțiile noastre nu au ce să caute acolo, nu sunt de dorit. La cele negative mă refer.

Eu nu am încredere în oamenii optimiști 100%. Îi suspectez de ipocrizie și de o stimă de sine mult prea condiționată. Evident că suntem acceptați mai ușor când venim cu un zâmbet larg pe buze, glumind într-un mod extrovert și plin de nuanță. Cine vrea să iasă la o bere cu una care își deplânge soarta, iubitul sau are pur și simplu cea mai acră față din tot localul?

Așadar, pentru a ne ajuta copiii trebuie să ne ajutăm întâi pe noi. Știu că s-a scris mult despre asta. Repet și eu încă o dată: copilul învață prin mimetism social, iar dacă imaginea pe care o are este un părinte depresiv, neîmpăcat, fără urmă de luciditate și cu o stare emoțională fluctuantă, aia va deveni și el.

Starea conștientă este foarte importantă. Nu poți schimba trecutul dar îl poți înțelege acum prin altă prismă, una mai experimentată, mai îngăduitoare și mai indulgentă cu tine. Ușor am început să accept asta și să mă accept. Am înțeles de unde îmi provin nemulțumirile, autocritica permanentă, perfecționismul maladaptiv. Am început să citesc despre emoții și am găsit conceptul de mindfulness. Este procesul psihologic prin care ne îndreptăm atenția către experiențele trăite în momentul prezent, într-o stare perfect lucidă și analitică. Iar asta include și emoții precum furie, anxietate, teamă, iritare, nervozitate.

Vreau să vă povestesc acum despre Cristopher Germer și despre noțiunea lui de auto-compasiune. El vorbește despre cinci stadii de acceptare a emoțiilor:

1. Aversiunea: aici își face simțită prezența creierul inferior iar reacția este aceea de reprimare mentală și rezistență în fața emoțiilor, în special cele negative. Mulți rămânem blocați în această etapă, spune Gáspár György în Copilul Invizibil.

2. Activarea curiozității: înseamnă o activare rudimentară a stării de conștiență și mindfulness, prin care începem să ne întrebăm de unde provin și ce sunt aceste emoții, ce anume le generează.

3. Toleranța: intervine în momentul în care, după ce am înțeles câte ceva despre emoțiile pe care le trăim, începem să le tolerăm și să îndurăm starea respectivă, fără să o mai refulăm.

4. Îngăduința: permite deja ca emoțiile dificile să vină și să plece, noi fiind într-un proces conștient prezent și îngăduitor față de ele.

5. Împrietenirea cu emoțiile: este momentul în care le vedem și beneficiile. Până la urmă suntem programați biologic să trăim emoții, să ne simțim vii atunci când suntem exaltați, să ne permitem momente de tristețe, pentru că toate acestea ne definesc ca persoane.

Închei cu un citat pe care l-am găsit tot în Copilul Invizibil și care mi s-a părut remarcabil pentru noi, oamenii:

“Este mult mai bine să încerci lucruri mărețe, să ai triumfuri glorioase, chiar dacă acestea sunt amestecate cu căderi și eșecuri, decât să intri în rândul acelor spirite sărace care nu au nici plăceri și nici suferințe mari, fiindcă trăiesc într-un crepuscul cenușiu care nu cunoaște nici victorie și nici înfrângere”. 

Theodore Roosevelt

2 COMMENTS

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!

* Checkbox GDPR is required

*

I agree

Please enter your name here