comunitățile de altădată

În perioada asta sunt melancolică. Am început să fac o călătorie în trecut care are ca scop descifrarea acelor experiențe care m-au marcat, într-un mod pozitiv sau negativ și mi-au definit relația cu ai mei. Este o etapă în practicarea mindfulness despre care am mai scris și aici dar despre care cu siguranță voi mai scrie. Primul lucru care mi-a sărit în minte de când eram copil, să fi avut vreo 3-4 ani, erau ai mei și prietenii lor mulți, întâlnirile lor aproape în fiecare seară, chefurile cu vin de țară și mâncare de sărbătoare și cântecele lor la chitară. Și noi alergând în jurul lor, ascultând ce spune unul, ce spune altul, jucând diverse roluri, imitându-i. Noi care eram copiii mulți ai tuturor acelor oameni pentru care parcă viața avea alt ritm, alt sens și pe care o trăiau cu o fericire și cu o exuberanță aparte: îi simțeam tineri. Mi s-a conturat imediat întrebarea: unde ne sunt comunitățile de altădată, unde ne sunt prietenii ăia mulți?

Nu știu cum sunteți voi pe plan social. Eu discut doar situația mea și a altor câțiva părinți tineri pe care îi cunosc. Un număr mic, ce-i drept. Și pot spune că în acești doi ani m-am simțit alienată. Poate sunt eu mai dificilă dar relațiile face-to-face nu se mai conturează atât de ușor: e greu să abordezi o altă mamă în parc dacă ea stă cu ochii în smartphone, e greu să legi o discuție cu cineva care îți răspunde monosilabic la o întrebare menită să spargă gheața. Mie cel puțin asta mi se întâmplă.

Pot spune cu necaz că Albert are un singur prieten apropiat de vârsta lui cu care se vede mai des. Iar în parc interacționează prea puțin, locurile sunt ticsite de copii de toate vârstele, sar mingi în toate direcțiile, rahații de câine sunt peste tot și trebuie să stai ca un grănicer în spatele lui permanent, să îl iei și de acolo și de acolo.

Acum ne conturăm relațiile în comunități online, grupuri de mămici, grupuri de educație, grupuri de nutriție. Nu e nimic rău în asta. Pentru tine. Dar copilul ce vede? Vede o mamă cu un smartphone/tabletă/laptop în brațe și vede comunicarea ca pe ceva indirect, ca pe ceva mijlocit de acele gadgeturi de care va deveni și el dependent mai târziu.

În sociologie a existat un Charles Horton Cooley care a vorbit pentru prima dată despre grupul primar. Grupul acesta oferă copilului experiența cea mai timpurie și completă referitoare la realitatea socială și viață. Nu se modifică precum toate celalalte relații sociale create mai târziu. Și în interiorul acestui grup, care e format din familie, prieteni de joacă, prieteni ai familiei, vecini etc., se formează personalitatea, adică “natura umană”. Se construiește Sinele.

Și Mead vorbește despre crearea sinelui la copil. Iar acest proces implică două etape: prima, cea în care copilul copiază diverse roluri pe care le cunoaște: mamă, tată, doctor, polițist etc. și le mimează comportamentul bazându-se pe o trăsătură caracteristică pe care o identifică: mama face de mâncare, doctorul aplică injecții. A doua etapă care implică apariția celorlalți copii, iar jocul capătă anumite reguli, Deci interacțiunea copiilor este esențială, pentru că există două forme ale sinelui: reprezintă latura impulsivă, automată a naturii umane, pe când me reprezintă latura socială ce constrânge și orientează comportamentul copilului, în așa fel încât să îi implice și pe ceilalți, cu propriile lor dorințe și pretenții.

De aceea am scris articolul acesta. Copiii noștri au o nevoie urgentă de interacțiune, de apartenență la o comunitate care să le fie benefică, de la care să poată învăța norme și valori într-un mod natural, fără impunere. Poate familia e de ajuns. Dar nu întotdeauna. Poate voi stați altfel, dar mai sunt părinți ca mine care suferă în tăcere în fața comunității 2.0 și a lipsei de interacțiune reală.

 

 

1 COMMENT

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!

* Checkbox GDPR is required

*

I agree

Please enter your name here