Am citit nenumărate articole şi sfaturi de la specialişti, mi-am auzit toate prietenele disperate de lovituri din picioare, urlete, pocnituri, mai ceva ca un sevraj, timp în care ele au stat neputincioase, ba unora nevenindu-le să creadă că se întâmplă fix acolo, în mijlocul supermarketului sau pe strada și că toată lumea se uită dezaprobator la ele, de parcă ar avea un buton de stop ascuns prin geantă și nu-l folosesc dintr-o malițiozitate sadică. Am căutat soluții, am încercat să mă pun în situația aia și să mâ gândesc cum ar fi mai bine să reacționez, ce l-ar ajuta pe prunc să iasă mai repede din tantrum și lacrimi din care singur nu poate ieși, spune teoria. Am discutat și cu soțul despre asta: l-am pus în temă de când Albert avea vreo 3 luni: “vezi că ce auzi acum e nimic. Stai să vină tantrumurile, alea sunt adevăratele nasolii, că plânge trei ore din cauza colicilor, e nimic”. S-a pus și el pe citit și am ajuns amândoi ca femeile din povestea cu drobul cu sare. Așteptam să ne cadă direct în cap.

Și ne-a căzut…aseară. Și sunt perfect vinovată pentru asta. Totul a început cu spălatul pe dinți. La noi spalatul dinților e un întreg ritual. Albert nu vrea să îl spăl eu, dar nici el nu curăță bine, ba mai vrea câteodată să mă spăl și eu tot cu periuța lui și uite așa trece o oră și copilul tot cu dinții murdari rămâne. Apoi mai insist, mai reușesc să periez câteva secunde, mai miorlăie dându-și capul pe spate în timp ce mă înjură în limba lui de vocale duble. Eu, ipohondră, insist până simt, pentru că nu văd niciodată, că bebelușul are dinții curați. Și de multe ori momentul e destul de tensionat, nici eu nu sunt vreun munte de răbdare, deși tot încerc tehnici noi de minfulness care până acum m-au ajutat cu fix nimic. Sunt colerică, sunt impulsivă și orice teorie holistică și integratoare funcționează fix 5 minute până îmi vin dracii pe vreo jucărie pe care calc, sau pe vreun rest de banană pe care alunec.

Dar, în fine, deviez. Aseară am început iar veșnica pomenirea dinților și periuței și capului dat pe spate. Dar eram mai convinsă ca de obicei că băiatul are nevoie de un periaj mai strașnic. Citisem un articol despre carii și a fost suficient. Și am început prima dată în joacă, apoi mai în serios să încerc să îl spăl în timp ce simțeam că el începe să se enerveze din ce în ce mai tare. Dar oricum e temperamental, mi-am zis. Nu îi convine, trebuie să o facă. Există niște limite peste care nu poate trece. Citisem și ceva postare despre limite. Numai că de data asta nervii lui au escaladat puternic. În sensul că miorlăitul s-a transformat în plâns isteric, ca atunci când se lovește de ceva (numai că plânsul ăla durează puțin) și să se contorsioneze în niște poziții demne de Poltergeist. Nu-l mai văzusem niciodată așa, era clar că nu își va reveni prea curând.

Atunci am început și eu să simt că îmi scade brusc glicemia, între timp venise și tatăl lui palid. Cred că mi-a luat o secundă să realizez că e tantrum și să încep să pun în aplicare ce citisem. Am încercat să îl iau în brațe, nu  avut niciun rezultat, băiatul meu își arunca brațele și picioarele spre mine și nu aveam cum să mă apropii. Îmi treceau o mie de gînduri prin cap, însă niciunul legat de vecini, rușine, de ce-mi face asta, de ce nu se controlează? Nicidecum. Mă uitam la el așa micuț cum era și roșu de atâta agitație și nu simțeam decât cea mai profundă grijă, empatie și iubire pe care le-am simțit vreodată. Simțeam că sunt pe punctul de a plânge și eu, în general nu mă pot controla, dar în momentul respectiv am reușit să nu vărs o lacrimă în timp ce îl mângâiam pe spate și îi șopteam cât puteam de calm că va trece, că nu va dura pentru totdeauna. Și am stat așa cred că vreo 10 minute, el potolindu-se ușor dar intrând în câte un spasm la fiecare câteva secunde. Deja plângea și sughița când mi-a permis să îl iau în brațe. Am stat întinși pe patul meu și ne-am uitat mult unul la celălalt până am adormit.

Nu am dormit împreună de muult timp. Cred că ultima dată a fost când avea vreo 4 luni, de atunci și-a preferat pătuțul și nici noi nu am insistat. Dar am simțit acea conexiune despre care tot citesc și care mi se părea mult romanțată. Am intrat în acea comunicare paraverbală și ne-am asigurat prin ea că totul e în regulă. Că vom supraviețui amândoi, unul cu celălalt. Că el e un copil și e normal să se comporte așa și că eu voi depune eforturi de Sisif să îl înțeleg drept ceea ce e și să îl tratez cu respect chiar și atunci când greșește.

Pentru că parenting- termenul ăsta deja consacrat- nu e despre copil, e despre ceea ce faci tu în relație cu el, și mai apoi cu tine; e despre cum reușești să te remodelezi într-o persoană mai calmă, mai înțelegătoare, mai puțin egocentrică. Copilul este până la urmă o ființă lipsită de experiență care te are pe tine ca ghidaj emoțional. Și ca tu să devii un ghidaj emoțional optim, trebuie să te repari, să te accepți și să te ierți. Este un alt capitol al destructurării mele, cu mine, fără vreo canapea și un nene care mă ascultă pentru un timp limitat (nu critic sub nicio formă această disciplină, sunt doar bucuroasă că a venit din interior și că motivația să o urmez și să o duc până în cele mai adânci tenebre ale vieții mele, e vie și e foarte puternică) pe care o bifez de când am devenit mamă. Și sunt convinsă că vor veni multe altele, dar sunt atât de necesare. Pentru mine și mai ales pentru ceea ce poate fi el.

4 COMMENTS

  1. […] Știam vag și prea puțin argumentat cu dovezi solide faptul că un copil nu își poate controla emoțiile și că multe dintre crizele de furie sau așa-numitele tantrumuri sunt pur și simplu astfel de reacții imature din punct de vedere emoțional. Și că e nevoie de multă răbdare și conectare pentru a-l ajuta pe cel mic să depășească momentul și să și învețe ceva din respectiva experiență. Despre experiența mea cu primul tantrum am povestit aici. […]

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!

* Checkbox GDPR is required

*

I agree

Please enter your name here