De când eram însărcinată mă tot bântuiau niște idei despre cum ar trebui să ia formă la un moment dat nebuloasa educației băiețelului meu. Mă gândeam fără o direcție anume cum să mă comport, ce ar trebui să încurajez, ce și cum ar trebui să limitez pentru ca acest mic bebeluș să devină un adult autentic, complex, critic, și neresemnat. Și dacă te interesează la modul cel mai serios aceste obiective, trebuie să începi să sapi critic în propria-ți copilărie, apoi adolescență, în modelul de educație pe care l-ai primit tu și ce îți mai amintești din el, în pasiunile pe care le-ai avut și ce te-a determinat să le continui. Și apoi să tragi o linie dublă, urmată eventual de o săgeată și să concluzionezi ce fel de adult ai ajuns tu, fără perdele, cu cea mai brutală sinceritate de care ești capabil. Iar acela a fost pentru mine un moment de colaps și apoi de destructurare. O destructurare dureroasă dar necesară.

Povestea e cam așa: am fost genul de elev și apoi student eminent. Luam de cele mai multe ori notele cele mai mari din clasă, mergeam la olimpiade, veneam cu rezultate, am luat note mari la toate admiterile posibile, practic am bifat cu brio orice etapă de evaluare notată cumva.

Trăiam de când eram în școala generală într-o competiție continuă, pentru că un rezultat bun nu era suficient, trebuia să fie cel mai bun. Practic, stilul meu ușor narcisist, poate normal pentru un copil lăudat în permanență s-a împletit perfect cu variațiile în condiționarea iubirii pe care o primeam de la mama (și ea îmi confirma mereu ipoteza asta prin recompensă și pedeapsă, dar la nivel atitudinal nu fizic; practica ce Alfie Kohn numește retragerea iubirii, atunci când eșuam).

Să scurtăm povestea, efectele acestei condiționări venite din partea mamei pe care am interiorizat-o și eu până la punctul la care nu mai știam dacă nu cumva face parte din structura mea, au condus ușor către un perfecționism maladaptiv. Acum tot ce fac este pus sub o lupă critică enormă, este disecat într-o mie de bucăți până nu mai rămâne nimic și continuă să se dezintegreze la nivel subatomic. Pentru că, vedeți voi? Condiționarea asta în educație mai duce la ceva foarte nasol: la o stimă de sine condiționată care e deja a ta și greu mai scapi de ea. Stima asta condiționată nu te lasă să te bucuri că ești așa, pur și simplu, te lasă să te bucuri de tine doar atunci când realizezi ceva, și nu orice: trebuie să fie ceva cu adevărat remarcabil sau măcar comparabil cu ceva remarcabil. În perioade de stagnare, nu stai liniștit ca tot omul și te gândești la viitor. Cel mai probabil numeri secundele sau orele de când nu ai mai făcut ceva extraordinar, îți contești fiecare celulă, cauți cu cine să te compari, cauți oameni de succes și te blamezi că nu ai ajuns acolo. Și ăsta prieteni, este un perfecționism perfect maladaptiv.

Să vorbim despre pasiuni acum. Care pasiuni? Nu cred că am avut vreodată vreun interes în ceva care nu urma să fie recompensat să mă absoarbă pur și simplu în timp ce o fac și să nu mă gândesc la rezultat.

Acum, să trecem peste hoitul cazului meu posibil pierdut și să înțelegem ce înseamnă educația asta bazată pe condiționare:

Pedepse vs Recompense

Pedepsele de orice fel, fie că e vorba despre pedepse fizice, corporale sau așa-numitele pedepse “soft”: time-out, retragerea iubirii nu aduc rezultate pe termen lung.

Pedeapsa fizică dă copilului o lecție, clar. Aceea că poate răspunde agresiv oricărui conflict și poate submina prin forță pe cei care i se opun. Nici nu cred că e cazul să discutăm aici de ce varianta asta nu e de luat în considerare nici din punct de vedere al educației și nici din punct de vedere moral.

Retragerea iubirii, o pedeapsă considerată soft este acel moment în care mama sau tatăl, sau persoana în grija căreia se află copilul, își retrage vizibil orice sentiment de afecțiune, iubire, devine implacabil, o atitudine de genul “nu mai vorbesc cu tine pentru că te-ai comportat în felul acesta, și nu altfel”. Din păcate, doar părintele știe cât va dura acest embargo sentimental; pentru copilul mic, se naște una dintre cele mai temute sentimente și anume frica de abandon.

Practica de time-out sau, mai pe românește, “du-te în camera ta până îți zic eu să ieși” e total absurdă pentru că, sincer vorbind, niciun copil trimis în cameră nu va sta să reflecteze la ce a spus sau făcut colegului de joacă și de ce acest lucru nu este dezirabil, ci își va îndrepta frustrarea către părinte și va născoci moduri în care să nu mai fie prins făcând asta – eu fix aia făceam și mâ gândeam la moduri și mai ostile de răzbunare pentru pedeapsa pe care mi-o aplicaseră.

Recompensele caută tot o modalitate de supunere, numai că de data aceasta nu coercitiv, ci prin confirmarea unui comportament care e dezirabil. Accentul cade și aici pe comportament. Nu pe copil. Și merge tot pe filieră behavioristă de stimul (de data asta pozitiv) -răspuns (al copilului). Recompensa poate fi o steluță, o ciocolată, o notă bună, o vizită la un parc de distracții etc. Ne întoarcem la diferența dintre motivația intrinsecă pentru o activitate, să spunem, cititul și introducerea unui stimul extern, acela al recompensei. Recompensa nu va duce la un angajament pe termen lung pentru activitatea respectivă, ci va crea un cerc vicios în care va fi nevoie de tot mai multe recompense, activitatea în sine pierzându-și gradul de interes.

Deci e de făcut? Sunt de acord în totalitate cu versiunea lui Kohn asupra parentingului necondiționat. Necondiționat nu înseamnă absent, nu înseamnă laissez-faire, înseamnă o implicare activă în viața copilului prin construirea unei relații bazate pe respect cu acesta. Ca orice ființă umană chiar dacă încă imatură, copiii simt nevoia să ia parte la deciziile care îi afectează resimt umilința și lipsa de respect într-un mod foarte frustrant și vor reacționa, mai devreme sau mai târziu. Fie prin aversiune față de părinți, fie printr-o obediență aproape patologică și automată. Și niciuna nu este de dorit într-un capitalism sălbatic, așa-i?

Relația asta presupune că părintele lasă loc negocierii cu copilul: citeam recent pe un grup pe Facebook o variantă, cred eu nocivă, a unei astfel de negocieri. Parafrazez: eu când îmi doresc ca x (copilul) să facă ceva, negociez cu el: îl pun să aleagă între acea variantă și una care sigur nu îi place. Păi în primul rând, aia nu mai e negociere, e un soi de constrângere mascată care manipulează, condiționând copilul să aleagă varianta cea mai puțin nasoală. Deci, e condiționare. Negocierea trebuie să prezinte variante plăcute și să anunțe și compromisul părintelui, pentru a satisface dorința copilului: un exemplu clasic e cel cu poveștile dinainte de culcare, copilul mai vrea să i se citească 5 povești, tu propui două, pentru că sigur vei ajunge să citești 3 sau 4.

Deci, să lăsăm copiii să fie, să aleagă, să se întrebe, să înțeleagă, să interiorizeze concepte natural, să fie autentici și autonomi cu sprijinul nostru permanent. Și vă încurajez călduros să îl citiți pe Alfie Kohn. “Mitul copilului răsfățat” pe care o puteți cumpăra de aici și “Parenting necondiționat” disponibil aici sunt un adevărat cutremur: al sistemului de gândire tradițional, punitiv, al gândirii în general despre tot felul de rețete simple “în 10 pași de a-ți educa copilul”.

Sursă foto: utahvalley360.co

 

 

11 COMMENTS

  1. […] V-am mai povestit că am fost un copil nu docil, dar care adora competiția, premiile, notele bune și pozițiile fruntașe în orice clasament. Nu-mi ajungea că sunt bună la matematică sau istorie, îmi trebuia 10 și la sport deși eram certată demult cu activitatea fizică. Înafară de role nu aveam niciun chef să mă mișc. Și toată lumea se minuna de capacitățile mele extraordinare de a face totul “atât de bine”. […]

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here